În 2026, acest „armistițiu” istoric dă să crape sub greutatea unei realități matematice implacabile: marea recalibrare bugetară inițiată de Ilie Bolojan nu este doar o reformă contabilă, ci începutul unei coliziuni frontale între nevoia de supraviețuire a statului și calitatea noastră de mici proprietari într-o țară cu mari nevoi bugetare.
Vreme de treizeci de ani, apartamentul de la bloc sau casa ridicată cu sacrificii în suburbie a reprezentat pentru român mai mult decât un adăpost; a fost singura formă reală de securitate socială. Într-o economie volatilă, cărămida (sau, după caz, grinda de lemn) a fost „aurul” nostru. Însă acest ultim bastion al liniștii domestice a ajuns o piesă centrală pe tabla de șah a Guvernului. Recalibrarea fiscală propusă de cabinetul Bolojan nu vine dintr-o preferință ideologică, ci dintr-o constrângere de tip „prins la colț”. Cu un deficit care refuză să se lase îmblânzit doar prin tăieri de sporuri sau digitalizări timide, statul este forțat să se uite acolo unde n-a îndrăznit niciodată: la valoarea reală a activelor. Trecerea la impozitarea bazată pe valoarea de piață este, tehnic vorbind, un act de echitate. Este însă și un șoc cultural.
Imaginați-vă paradoxul românesc la apogeu: un pensionar dintr-un cartier central al Bucureștiului sau al Clujului, locuind într-un apartament evaluat la 200.000 de euro, dar supraviețuind cu o pensie care abia acoperă utilitățile. Până mai ieri, impozitul său anual era echivalentul a două kilograme de cafea. Dar azi, noua formulă de calcul transformă acest cost într-o „rată” suplimentară către stat. Pentru clasa de mijloc, măsura este resimțită ca o pedeapsă pentru succes; pentru cei vulnerabili, ea seamănă cu o somație de evacuare mascată.
Impactul social se traduce rapid în tensiune politică. O vedem deja. Reforma impozitului pe proprietate este „butonul nuclear” al administrației locale. Primarii, de obicei cei mai buni agenți electorali, se văd puși în postura ingrată de a colecta biruri nepopulare pentru a acoperi găurile lăsate de decenii de risipă centralizată. Riscul este uriaș: dacă cetățeanul va plăti de cinci ori mai mult pentru locuința sa, pretențiile sale față de asfaltul din fața porții, față de școala din cartier și față de transparența banului public vor crește exponențial.
Nu mai este vorba doar despre cum umplem gaura din bugetul anului 2026. Este vorba despre o schimbare de paradigmă: poți cere taxe de „lumea întâi” doar dacă oferi o administrație pe măsură. Orice altă variantă va fi percepută nu ca o reformă, ci ca o confiscare.
Matematica rece a cifrelor întâlnește rezistența fierbinte a cărămizilor noastre. Guvernul are misiunea aproape imposibilă de a naviga printre jaloanele PNRR fără a dărâma pacea socială. În final, dacă această reformă va eșua, nu vom pierde doar miliarde de euro din fonduri europene, ci vom asista la ruperea definitivă a încrederii dintre contribuabil și instituții. Și… cu reforma ratată, și cu banii luați…
Adevăratul test al guvernării Bolojan nu este deloc scăderea deficitului la virgulă, ci modul în care va reuși să mențină contractul social sub presiunea recalibrării bugetare, fără a lăsa în urmă o națiune care se simte străină în propria casă.
—-
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES.