Jurnalul vă oferă astăzi cartea „O istorie secretă. Statul polițienesc al Rusiei sovietice”, în care autorul Martyn Wittoch dezvăluie o mulțime de informații mai puțin știute despre serviciile secrete rusești, începând cu CEKA, în 1917 și până la desființarea KGB-ului, în 1991. Iată un pasaj despre brutala asasinare a familiei Romanovilor, precum și rolul jucat de CEKA în eliminarea ultimului țar al Rusiei, Nicolae al II-lea.
După ce a abdicat, țarul Nicolae al II-lea și întreaga sa familie au fost ținuți iniţial în Palatul Alexandru, într-un loc numit Ţarskoe Selo. Acolo au ajuns în custodia Guvernului Provizoriu, care devenise, ezitant, noua conducere a Imperiului Rus. În acest loc izolat s-au bucurat de o relativă libertate, petrecându-şi cu toţii timpul lucrând în grădina de zarzavaturi. Ulterior, au fost mutați într-o casă mare din orașul Tobolsk, la est de Munții Ural, din Rusia asiatică, capitală istorică a teribilei regiuni siberiene. Din nou, au trăit într-o relativă liniște. Țarul sperase că lui și familiei sale avea să li se permită să părăsească Rusia și să meargă la unul dintre aliații lor. Cu toate acestea, nici britanicii şi nici francezii nu ar fi fost de acord. (...) Drept urmare, familia regală a rămas prizonieră în Rusia, unde totul se ducea de râpă. Iar din momentul în care au fost mutați din Petrograd și, în mod evident, după Revoluția din Octombrie, logistica necesară unei evacuări făcea o astfel de operațiune cu totul imposibilă. Atunci când Guvernul Provizoriu a fost răsturnat de bolșevici, țarul și familia sa au ajuns sub controlul acestora. Condițiile au devenit mai restrictive, rația de mâncare a fost redusă. În cele din urmă, au fost mutați în Ekaterinburg, oraș industrial din Ural, unde au fost cazați în Casa Ipatiev, care va deveni, în cele din urmă, și locul asasinării lor. Aici au ajuns sub autoritatea sovietului local din Ural și a CEKA, responsabili de paza lor, deși, inițial, gardienii făceau parte din detașamentele locale ale Armatei Roșii. Casa în care au fost deținuți a fost denumită „Casa cu destinaţie specială”. Geamurile erau văruite, nu aveau acces la ziare, nu-și puteau părăsi camerele fără permisiune, nu aveau intimitate, paznicii însoțindu-le pe femei și la toaletă.
Noul guvern a vorbit despre judecarea țarului, dar, în toiul haosului care cuprinsese țara, acest lucru nu s-a mai întâmplat. Până în vara anului 1918, opoziția faţă de guvernarea lui Lenin se intensificase, iar bolșevicii se luptau să supraviețuiască. Cu forțele conservatoare, cunoscute sub numele de „albi“, care înaintau în Ural, bolșevicii au început să fie din ce în ce mai îngrijorați de faptul că țarul ar putea fi eliberat, devenind lider al acestor naționaliști de dreapta care se opuneau guvernului „roșu”.
Pe 4 iulie, detașamentul de securitate responsabil pentru supravegherea Romanovilor a fost înlocuit cu unul mult mai bine organizat. Noile gărzi au fost selectate de CEKA locală. Noii cekişti erau în principal letoni și lituanieni. Acest nou detaşament se afla sub conducerea lui Iakov Iurovski și a nemilosului său adjunct, Grigori Nikulin. (...) La sfârșitul lunii iunie, Sovietul Regional Ural a trimis un mesaj către Moscova, solicitând permisiunea de a executa întreaga familie. Un grup mic din conducerea partidului, Comitetul Executiv Central, s-a întrunit și a convenit că acest lucru ar fi trebuit să se întâmple. Lenin și șeful CEKA, Felix Dzerjinski, au făcut parte din grupul care a luat decizia finală.
La primele ore ale zilei de 17 iulie 1918, țarul Nicolae al II-lea și întreaga sa familie, servitorii rămași și medicul lor au fost duși în pivniță. Țarul detronat îl ducea în brațe pe fiul său suferind de hemofilie, în vârstă de 13 ani, Alexei, și era însoțit de soția sa, Alexandra, de tinerele lor fiice, Olga, Tatiana, Maria și Anastasia, și de suita lor. Iurovski, conducătorul gărzilor CEKA, a citit repede de pe o foaie de hârtie. Unele surse susțin că a spus: „Revoluția moare și tu trebuie să mori odată cu ea”. În orice caz, sentința oficială a fost: „Nicolae Alexandrovici, având în vedere faptul că rudele tale își continuă atacul asupra Rusiei Sovietice, Comitetul Executiv Ural a decis să te execute”. Apoi au fost împușcați, înjunghiați cu baionetele și ciomăgiți până la moarte. Micuța încăpere a devenit curând plină de fum de armă și de praf de la tencuiala ciuruită de gloanțe. În spațiul strâmt, zgomotul împușcăturilor era asurzitor. Înspăimântătorul măcel a durat aproximativ douăzeci de minute. Duse într-o mină abandonată, trupurile au fost dezbrăcate, bijuteriile cusute de haine au fost recuperate, iar cadavrele au fost aruncate în puț, peste ele fiind turnat acid, în încercarea de a le face de nerecunoscut. Dar mina era prea adâncă și au fost aruncate grenade pentru a o face să se surpe. Natura inadecvată a ascunzătorii a impus scoaterea cadavrelor a doua zi, cu scopul de a le îngropa din nou într-o altă mină din apropiere, mai adâncă. Această încercare disperată a eșuat, iar situația a fost rezolvată, în cele din urmă, cu ajutorul CEKA locală. În final, cadavrele au fost înhumate în grabă într-un mormânt puțin adânc, sub un drum de pământ, fiind desfigurate din nou cu acid și acoperite cu var nestins. Alexei și una dintre surorile sale (identificată acum ca fiind Maria) au fost îngropați într-un mormânt separat din apropiere. Aceste asasinate brutale au încheiat mai mult de trei secole de domnie a Dinastiei Romanov în Rusia. Guvernul a recunoscut doar executarea țarului, un comunicat oficial anunțând că „soția și fiul lui Nicolae Romanov au fost trimiși într-un loc sigur”. Se pare că inclusiv Lenin s-ar fi simțit stânjenit de uciderea femeilor și a copiilor și a căutat să mușamalizeze afacerea. A fost pur și simplu un exemplu de activitate secretă, de negare și confuzie indusă, care se adăugau altor acte de violență publică săvârșite în procesul de creare a statului sovietic. (...)
În următorii opt ani, varianta oficială a fost dată la întors și modificată. Uneori, erau trași la răspundere alți revoluționari de stânga; apoi, a reapărut povestea cum că familia era încă în viață; în cele din urmă, în 1926, a fost admis faptul că toți erau morți, dar s-a afirmat că nu Lenin ordonase eliminarea lor. Surse oficiale sovietice au continuat să afirme că responsabilitatea execuțiilor le-a revenit Sovietului din Ural și unității locale CEKA. Având în vedere apetitul bolșevicilor pentru asasinarea în masă a „contrarevoluționarilor” și a „dușmanilor poporului”, această eschivă de la a recunoaște responsabilitatea execuției este surprinzătoare. Ea a devenit parte a lumii paralele, a „istoriei secrete” din cadrul „istoriei publice”; o trăsătură atât de specifică regimului sovietic din 1917 și până la final, în 1991.
Nu ratați, începând de vineri, 1 octombrie, Jurnalul și cartea „O istorie secretă. Statul polițienesc al Rusiei sovietice”, la prețul de 25,99 de lei.