Îmi menţin părerea că ceea numim criptomonede nu sunt ancorate în cerere şi ofertă. Au apărut înaintea suportului marfă, a businessului şi diversităţii din spatele monedelor.
Da, numai că există companii puternice şi eficiente, care pe seama creşterii productivităţii şi încrederii beneficiază de majorarea preţului acţiunilor. Când acesta se plăteşte, se monetizează, acest lucru echivalează cu validarea unei creşterii a cantităţii de monedă asociată scumpirii unui activ. Sunt firme ce obţin „votul” pieţei şi evoluează, reiterez, în condiţii de echilibru pe relaţia cerere şi ofertă, care realizează emisiuni primare sau secundare de acţiuni. Acestea echivalează cu emisiuni de monedă, numai că nu se recunoaşte explicit acest lucru. Seniorajul rămâne la băncile centrale.
Nu pledez în niciun caz pentru renunţarea la reglementare şi într-adevăr nu digitalizarea, ci performanţa economică trebuie să stea în spatele monedelor. Dar când vorbim de reglementare poate că e bine să fie extins cadrul. Statele au companii care constituie nucleul dur al creării de valoare adăugată în economie, cele ce dau stabilitate, ţările se pot baza pe o anumită cantitate de PIB, indiferent de cât de adverse sunt condiţiile. În măsura în care sunt cotate şi la bursă, ele se confundă cu blue chips-urile.
Şi mai pot fi văzuţi actori economici a cărora activitate depăşeşte graniţele entităţii statale. Sunt, de regulă, listaţi pe bursele mari, internaţionale şi în măsura în care cursul acţiunilor e crescător şi preţul se plăteşte, vorbim de creaţie monetară. Cadrul de reglementare poate să o înglobeze şi pe aceasta, fiindcă, în definitiv, graniţele dintre state, ce emit monede, sunt politice, iar relaţiile economice le depăşesc şi de acea discutăm de libera circulaţie a bunurilor, persoanelor şi capitalurilor.
De asemenea, pentru că tot am pus pe tapet graniţele politice ale statelor, merită reluată întrebarea de ce nu sunt acceptate la refinanţare din partea băncilor centrale şi altceva decât titluri de stat, care-s, în definitiv, un rezultat al neperformanţei în condiţiile în care finanţează un deficit structural în loc ca acesta să fie restructurat? Adică, alături de aceste instrumente, ca şi în cazul monedelor, de ce reglementările nu includ ipoteci, bonduri municipale, bilete la ordin şi hârtii comerciale ce au legătură cu dinamismul economic, nu cu proasta administrare a statului? Oare nu e simptomatic că statul nu acceptă nici măcar ipotecile pe care le garantează, cele aferente împrumuturilor Prima/Noua Casă? Cred că din nou intră în discuţie seniorajul, o practică feudală versus capitalism, ce impune depolitizarea economiei politice.