Cum ajung corporațiile-corporații? Cum ajunge o firmă de succes o megacompanie? Bunul simț ne spune că ar fi fost cam greu ca marile corporații să devină o realitate strict pe baza meritelor lor antreprenoriale în cadrul economiei de piață. Întotdeauna există niște proptele intervenționiste de reglementare care protejează companiile consacrate, punând bariere potențialilor concurenți ai acestora.
Una din armele de subminare a concurenței pe piețe este legislația așa-numitului „drept de proprietate intelectuală”: copyright, patente, brevete, licențe, francize. Care permite companiilor consacrate să trăiască ani în șir de pe urma unei inovații sau a unui produs de succes, vânzând nimic.
Dacă legile nu ar proteja acest fantasmagoric drept de proprietate intelectuală, mărcile și brandurile nu s-ar putea nici cumpăra, nici vinde. Dreptul de copiere/preluare/imitare ar fi neîngrădit, iar publicul, respectiv consumatorii, ar decide liber dacă preferă originalul sau copia.
Este ceea ce pare a fi descoperit târziu George Lucas, creatorul seriei „Star Wars”, după ce, în 2012, Disney a cumpărat Lucasfilm pentru 4 miliarde de dolari.
„Ce am încercat să fac a fost să-mi păstrez independența, pentru a face filmele pe care îmi doream să le fac. Dar, în același timp, am încercat într-un fel să mă lupt cu sistemul corporatist, care mi-a displăcut și, de asemenea, găsesc supărător faptul că corporațiile conduc industria cinematografică. Dar până la urmă, în mod ironic, se pare că eu însumi mă aflu în fruntea unei corporații”, spunea Lucas.
Iar în alt loc: „Filmele «Star Wars» erau copiii mei. Le-am creat, le-am iubit, am o relație apropiată cu ele. Și le-am vândut negustorilor de sclavi”.
Zău, Lucas, zău? Le-ai vândut pentru că ai avut ce să vinzi. Și ai avut ce să vinzi din simplul motiv că există dreptul de proprietate intelectuală. Altfel, nu puteai să vinzi decât difuzarea lor în cinematografe. Și nu ți-ar fi plătit nimeni 4 miliarde pe Lucasfilm.