Descoperim ca o mare surpriză că este secetă, deși absența precipitațiilor o anunța de mult timp. Producțiile de porumb și floarea soarelui, două culturi de bază, sunt compromise, ceea ce se va contabiliza dramatic în starea fermierilor. Discuțiile despre sistemele de irigații, care ar fi trebuit să fie în centrul dezbaterii administrației prin lunile de iarnă, nu erau atunci „de actualitate”. Un program temeinic pentru refacerea sistemelor și accesul fermierilor la apă rămân mereu pe agenda amânărilor.
România, în mentalul public, este o țară bogată în ape. Dacă suntem născuți în „Grădina Maicii Domnului”, avem de toate! Abundența de resurse naturale creează și obiceiuri proaste. Acțiunile inconștiente sau deliberate de distrugere a rețelei hidrografice, dar și a pânzei freatice au diminuat constant capacitatea disponibilă de apă. Accentuarea schimbărilor climatice nu a determinat și o schimbare de atitudine, iar autoritățile care gestionează această avuție naturală esențială nu reușesc să pună capăt procesului de degradare a mediului. Lipsa de protecție a resurselor de apă și educația civică minimă au condus la situația de criză previzibilă. Acum căutăm vinovați, nu putem accepta nici restricțiile minime impuse pentru a nu ne afunda în situații dramatice.
În alte părți se iau măsuri drastice de reducerea consumului de apă, acceptate de populație pentru a fi evitate catastrofe. Italienii rămași fără apă, au trecut la restricții care sunt la noi luate în râs. Fântânile arteziene sunt oprite, stropitul grădinilor interzis; se recomandă chiar refolosirea apei în care au fiert spaghetele la spălatul tenului, pentru că este bogată în gluten.
Românii supărați pe raționalizarea consumului la apă au găsit o formă extremă de protest: tăierea conductelor. După ce în anii ’90, distrugerea agriculturii cooperatiste a fost însoțită de demolarea sistemului de irigații, considerat o relicvă a comunismului, noua metodă de răzbunare este scoasă din noaptea minții, care, iată, pare inepuizabilă.
Seceta prelungită și canicula provoacă o presiune suplimentară și pe sistemul energetic. În 5 iulie, la prânz, când se presupune că majoritatea sistemele de aer condiționat erau pornite, consumul de 8.000 MW se echilibra cu un import masiv de energie electrică, de circa 1.100 MW. Chiar dacă Dunărea este la un nivel minim al debitului, energia hidro era „obligată” să susțină sistemul cu aproape o treime din producția internă. Cealaltă componentă „verde” - parcurile eoliene și fotovoltaice - nu dădea nici 11 la sută din producția internă și era sub nuclear și cărbune. Nu trebuie să fim atât de înverșunați că facem import de energie electrică, mai ales în această perioadă de secetă, pentru că se economisesc resurse. Un patriotism de paradă, cu accente populiste, acoperă discuția corectă și profesionistă despre starea sistemului energetic care funcționează, în pofida vocilor alarmiste, în parametri de siguranță. Amestecarea prețurilor la energie cu funcționarea normală a sistemului energetic provoacă doar confuzie.
Dacă avem o succesiune de crize în ultimii doi ani și jumătate, găsirea echilibrului politic în cadrul actualei largi coaliții ne ferește, cel puțin pentru următoarele luni, de pericolul instabilității în zona executivă. Este bine că premierul a eliminat zvonurile privind remanierea, mai ales că șușotelile și „listele” cu miniștrii care vor fi schimbați „pe surse” vizau domeniile cele mai sensibile - energia, finanțele și apărarea. Virgil Popescu, pus constant sub critici după liberalizarea prețurilor, decisă nu de Ministerul Energiei, ci de ANRE, are, după unii, chiar și răspunderea pentru prețurile la carburanți, ceea ce arată că sunt și alte interese în campania de demolare. Faptul că președintele Biden a menționat acordul cu România pentru centralele nucleare modulare, negociat între Ministerele Energiei de la București și Washington, poate să fie o cheie pentru cei care îl vor schimbat neapărat din funcție pe Virgil Popescu. La fel, găsirea de resurse suplimentare la buget prin activizarea ANAF, l-a transformat în țintă pe ministrul Câciu, pus să asigure finanțarea unui buget suplimentar de apărare. Dâncu, de profesie comunicator, a dat răspunsuri învăluite la întrebări la care nu se poate răspunde foarte clar, ceea ce l-a pus pe lista de remaniabili. Cine are de câștigat din picurarea constantă a neîncrederii în puncte vitale ale siguranței naționale?
O criză politică ar mai lipsi acum, cu războiul ruso-ucrainean care se prelungește la granița României. Importarea la București a „modelului” bulgăresc de destabilizare, cu slăbirea poziției NATO într-o țară cu ieșire la Marea Neagră, ar fi un mare succes al războiului hibrid în care suntem vizați. Să nu fim naivi: declarațiile politicienilor și ale vectorilor de opinie sunt citite la vremuri de război în această cheie.