Jurnalul lansează a doua ediție a memoriilor fostului demnitar comunist Dumitru Popescu. „Cronos autodevorându-se” conține 6 volume acoperind zeci de decenii ale istoriei politice și culturale ale României.
În primul volum, „Aburul halucinogen al cernelii”, care apare mâine, Dumitru Popescu rememorează momente din anii 50, când și-a început cariera jurnalistică. Iată un pasaj din carte, petrecut în preajma morții „Tătucăi Stalin”: „Îl ştiam (n.r. pe Mihai Breazu, conducătorul ziarului Contemporanul) stalinist convins (…). Chiar aşa îl trata şi Breazu pe „tovarăşul Stalin”, ca pe un patriarh biblic în viaţă, ca pe propriul venerabil „tată mare”, ca pe un binefăcător al familiei în clipele ei neînchipuit de grele. Cu alte cuvinte, nu în mod fanatic şi intolerant, ci cu fierbinte ataşament. Nu e de mirare, ţinând seama de altitudinea pe care o atinsese în lume glorificarea conducătorului Uniunii Sovietice. Doar se ştie că omenirea comunistă, o includ aici şi pe cea din Vest, opinia publică din lumea a treia, ca şi simplii simpatizanţi de aiurea, ajunseseră să vadă în el o figură supranaturală. Şi nu mă refer la notele idilice şi rizibile privitoare la presupusa lui competenţă în istorie, economie, lingvistică ş.a.m.d., la titulaturile puerile de „corifeu al ştiinţei” „părinte al popoarelor” şi altele, ci la atribuirea unanimă, persoanei sale, a victoriilor obţinute în războiul civil, în industrializarea rapidă a U.R.S.S. și în respingerea apocalipticei agresiuni hitleriste. (…) Redactorul nostru şef, care îl pomenise, îl citase şi îl omagiase pe Stalin în ocazii fără număr, a venit la redacţie, a doua zi dimineaţă după anunţarea morţii, în costum de ceremonie. (…) Întâlnindu-ne pe culoar în timpul micilor lui drumuri spre dactilografă, ne saluta primul, cu o înclinare a capului ce spunea că „da, nenorocirea este într-adevăr fără precedent, dar trebuie să strângem rândurile şi să ne întărim”. Era de altfel cuvântul de ordine lansat de la Kremlin şi el şi-l însuşise organic. M-am gândit şi eu, ca mulţi alţii, de ce au plâns oamenii simpli în acea zi, şi în zilele următoare, stând la cozi interminabile pentru a aduce ultimul omagiu conducătorului sovietic plecat dintre cei vii. Îi pervertise chiar într-atât propaganda comunistă? Respectiv, ajunseseră să creadă sincer că Stalin e supraom? Chiar şi aşa, nu mi s-ar părea clar. Ce dacă ar fi fost supraom? Cetăţenii de rând sunt prea acaparaţi de propriile lor vicisitudini, ca să se dea de ceasul morţii şi să nu-şi poată stăpâni valul de lacrimi când piere un semen ieşit din comun. Ei plâng numai dacă moartea îi afectează individual şi profund. Nu ştiu dacă cei ce plângeau conştientizaseră vreun bine concret venit din partea lui Stalin, dar un rău posibil puteau întrevedea la moartea lui. Lumea trăia în plin război rece, cu nervii încordaţi, ascultând cruntele ameninţări pe care şi le aruncau puternicii rivali ai zilei peste marginea cortinei de fier. Nu trecuse niciun deceniu de la război şi nu putuse nimeni uita cele cincizeci de milioane de morţi. Pe oameni îi înspăimânta ce putea urma acum, prin stricarea echilibrului mondial. De bine, de rău, făceau parte din tabăra lui Stalin şi căpătaseră încredere că bătrânul vulpoi, care îl făcuse pe Hitler să muşte pământul, îi poate ţine în frâu, cu sutele lui de divizii proletare, pe noii duşmani ai păcii. Şi în egală măsură ai sărăcimii, ajunsă să se înfrupte fără vrerea ei din averile expropriate ale burgheziei învinse. Se poate pune întrebarea: dar ea, această sărăcime „profitoare şi ingrată”, care lăcrima în tăcere în stradă, nu ştia că Stalin avea pe conştiinţă milioane de victime căzute în scelerata vânătoare a duşmanului de clasă? Adevărul e că nu prea ştia. Epopeea neagră din U.R.S.S. fusese subiect de propagandă fascistă - neprealuată, fireşte, în seamă - şi apoi de zvonistică. Nu de informare temeinică şi obiectivă. Despre represiuni vorbea şi Stalin, dar logic motivate în ordinea necesităţii revoluţionare, a replicii date contrarevoluţiei, a apărării majorităţii împotriva minorităţii rapace şi revanşarde. Nu i se poate cere sărăcimii să se situeze automat de partea bogaţilor într-o înfruntare în care miza este propria ei condiţie materială, cucerirea unui loc mai bun în societate, abolirea deosebirilor de clasă. Deschis sau mocnit, săracii îi vor urî întotdeauna pe bogaţi, bucurându-se când aceştia îşi pierd privilegiile. (Aviz lacomilor, lipsiţilor de scrupule şi neruşinaţilor adunători de averi nemuncite de azi. Să nu facă pe mironosiţele când sărăcimea le va pune într-o zi mâna în gât; i-am văzut cu toţii furând ca în codru avuţia ţării, jecmănind bătrânii, bolnavii şi copiii României, transformând o industrie de prim rang într-un morman de fiare vechi şi o muncitorime numeroasă, destoinică, bine calificată, într-o clasă muribundă, care se zvârcoleşte prin „oraşele moarte”, încovoiată sub pancardele protestului inutil). Redactorul nostru şef a oficiat ceremonialul protocolar funebru fără să verse lacrimi (ceea ce e de înţeles la un intelectual sceptic în forul său intim) şi fără să trădeze o cât de mică emoţie autentică, de presupus la un discipol sincer al etern invocatei gândiri staliniste. În ce a constat ceremonialul? Într-un articol ocazional de regret retoric, înţesat cu omagii grandilocvente, deja căzute în butaforie, şi ofilite angajări în credinţă veşnică (…).
Noi nu lăcrimam ca muncitorii încolonaţi să-l omagieze pe dispărut, dar ne simţeam pe „teritoriul nimănui” aflat la graniţa dintre două epoci. „Cum, vă tulbura moartea «Satrapului roşu»? întreabă acum revoltat un justiţiar de ocazie, chiar un vestigiu uman veritabil al cruzimii sociale staliniste. În loc să vă bucuraţi, îi deplângeaţi dispariţia sau stăteaţi înlemniţi, cu busola stricată, neliniştindu-vă de ce avea să urmeze? Ce fel de tineri ziarişti eraţi voi?” Noi nu aveam de unde să ştim că Stalin e „Satrapul roşu” - venisem direct din facultate, nu făcusem politică, iar în redacţie nu ajungea niciun zvon antistalinist, nici Europa Liberă nu aveam cum s-o ascultăm. Urma să aflăm abia peste câţiva ani adevăruri derutante şi revoltătoare despre I.V. Stalin. Şi nu doar că nu-i cunoşteam latura întunecată, dar trăiam de câţiva ani sub reflexele aurei sale de erou al campaniei închinate eliberării popoarelor asuprite. Nu ne temeam pentru soarta noastră, ca masele din stradă, intuiam însă că asemenea evenimente se pot transforma în răscruci. Credeam sincer în misiunea eliberatoare a comunismului şi ne întrebam ce se va întâmpla cu enorma putere conferită omului din fruntea vastei expediţii istorice a timpului”.