Astfel, deşi şi-a motivat demisia ,,prin perspectiva imposibilităţii colaborării cu Preşedintele României, Comandantul Suprem al Armatei’’, Ion Cristoiu este de părere că, în realitate, Vasile Dîncu a refuzat ,,să fie complice cu intenţia lui Iohannis de tîrî România într-o aventură’’. Demisie pe care redutabilul gazetar consideră că există suficiente motive ca să o numim ,,evenimentul numărul 1 al zilei şi al anului’’.O putem numi, dar nu am făcut-o la momentul potrivit şi, cred, că sunt din ce în ce mai slabe şanse să o facem. De fapt, nu să doar o numim în acest fel, ci să fim cât mai mulţi care să recunoaştem asta…
Indiscutabil, omul politic, universitarul şi sociologul Vasile Dîncu este o persoană de notorietate, despre care, inevitabil, părerile sunt împărţite, chiar contradictorii. Ceea ce face ca şi gestul demisiei sale să fie interpretat în mod foarte diferit şi cotat cu plus sau cu minus, în funcţie de grila de valori cu care se operează. Cu atât mai mult cu cât, la sfârşitul lunii august, însuşi preşedintele Volodimir Zelenski îl decora ,,pentru contribuţia la consolidarea cooperării şi sprijinirea suveranităţii şi independenţei Ucrainei’’. Se află aceste merite recunoscute şi premiate ale lui Vasile Dîncu în opoziţie cu ideea pe care tot domnia sa a susţinut-o în mod public şi anume că nu războiul ci negocierile reprezintă soluţia pentru a pune capăt războiului? Idee pe care nu doar Vasile Dîncu ci şi alte personalităţi ale mediului politic şi diplomatic european şi nu numai o agreează şi o susţin. O agreează şi o susţin aceştia, dar nu şi preşedintele Klaus Iohannis şi guvernul din care, până acum câtva zile a făcut parte Vasile Dîncu. Bineînţeles că se află! De aici decurgând şi actul unilateral al demisiei sale. Gest pe care eu îl consider corect şi pentru care Vasile Dîncu merită apreciat.
De ce,atunci, nu s-a întâmplat asta? Foarte simplu, pentru că persoana politică Vasile Dîncu are la activ o serie de fapte care îi fac pe nu puţini oameni cu dreaptă măsură să nu îi acorde prea mare încredere. Să ne amintim, de pildă, că Vasile Dîncu a fost unul dintre miniştrii din guvernul Adrian Năstase care a făcut parte din aşa-numitului Grup de la Cluj. Grup care, după ce premierul în al cărui mandat România a desfăşurat cu succes negocierile pentru admiterea în Uniunea Europeană nu a câştigat alegerile prezidenţiale din 2004, a avut o deloc corectă şi loială contribuţie la demiterea sa din conducerea PSD. Implicit la alegerea lui Mircea Geoană în funcţia de preşedinte al PSD. Acelaşi Mircea Geoană care a fost lucrat cu mână calificată la prezidenţialele din 2009 de către un echipaj între ai cărui protagonişti s-a aflat şi Vasile Dîncu, după cum ne-au convins imaginile din faimoasa ,,sufragerie a lui Oprea’’. Acolo unde, spun cunoscătorii, s-au făcut cărţile pentru cel de-al doilea mandat prezidenţial al lui Traian Băsescu. În fine, dar câtuşi de puţin în ultimul rând, şi în ceea ce priveşte prestaţia lui Vasile Dîncu în funcţia de ministru al Apărării Naţionale există grave semne de întrebare şi dureroase motive de nemulţumire care trimit la atitudinea sa în cazul accidentului aviatic petrecut în luna martie a acestui an la Constanţa, în urma căruia şi-au pierdut viaţa 8 militari. Subiect abordat pe larg şi argumentat în câteva emisiuni difuzate pe canalul Antena 3.
La antipod cu ignorarea sistematică a semnificaţiei şi a implicaţiilor acestui eveniment, este de reţinut demonstraţia confratelui Dan Constantin din care rezultă că nuanţările cu care a operat Vasile Dîncu în abordarea soluţiilor de încheiere a războiului din Ucraina sunt folosite, în mod intenţionat, ca o perdea de fum pentru a acoperi marile dispute legate de contracte de achiziţii ale armatei:,,Plecarea lui Dîncu lasă liber locul pentru semnătură pe achiziţii substanţiale ce se anunţă iminente’’. Subiect care poate că nu toată lumea doreşte să intre sub incidenţa Legii nr. 544/2001 privind accesul la informaţiile de interes public, important act normativ elaborat la iniţiativa ministerului al cărui titular în guvernul Adrian Năstase era Vasile Dîncu.
Din cele spuse până aici putem avea câteva explicaţii pentru rezervele manifestate asupra sincerităţii şi credibilităţii recentelor declaraţii ale lui Vasile Dîncu. Şi, tot de aici, întrebarea:când a fost domnia sa sincer, cu noi şi cu el însuşi, în ceea ce priveşte războiul din Ucraina? Când i-a oferit lui Volodimir Zelenschi motive pentru a-l decora sau când a declarat că numai negocierile reprezintă şansa încheierii războiului care seceră atâtea şi atâtea vieţi? Declaraţie care, după cum prea bine se ştie, nu este în acord nici cu opţiunile liderului de la Kiev, nici cu cele ale preşedintelui Klaus Iohannis, nici cu cele ale multor diriguitori comunitari şi nici cu cele ale marelui nostru aliat strategic.
Aceasta ar fi una dintre faţetele a ceea ce am putea numi ,,Cazul Vasile Dîncu’’. Folosesc această formulă preluând şi adaptând sintagma ,,Cazul Oppenheimer’’, titlul unei piese care, acum aproape şase decenii, s-a jucat cu mult succes pe scena teatrului Lucia Sturdza Bulandra. Piesă scrisă de Heinar Kipphardt în care este vorba despre cazul fizicianului Julius Robert Oppenheimer, supranumit ,,părintele bombei atomice’’. Omul de mare caracter şi demnitate care, după ce a cunoscut dezastrele de la Hiroshima şi Nagasaki, şi-a folosit autoritatea ştiinţifică şi puterea de influenţă asupra mediului politic şi militar pentru a impune controlul asupra proliferării armelor nucleare. Demers care i-a atras,în anul 1954,o dură anchetă soldată cu deposedarea de toate drepturile şi capacităţile de influenţă. Peste zece ani, preşedintele Lyndon B.Johnson îi va înmâna savantului Julius Robert Oppenheimer premiul ,,Enrico Fermi’’ care îi fusese conferit de către defunctul preşedinte John F. Kennedy.
În consecinţă, păstrând,bineînţeles, proporţiile, putem să ne întrebăm dacă şi de această dată ar putea fi vorba tot despre un personaj competent şi influent-în cazul de faţă, profesorul universitar doctor Vasile Dîncu-, care, după ce a fost implicat în acţiuni care s-au soldat cu atât de grele şi ruşinoase consecinţe, conştientizează( mai bine mai târziu decât niciodată!) ce se poate întâmpla dacă îşi va mai pune, încă o dată, capacitatea intelectuală şi prestigiul pentru a susţine decizii care ar putea avea consecinţe greu de reparat şi la fel de greu de iertat. Îşi pune întrebarea, găseşte răspunsul corect şi, în final, refuză.
Este, şi acesta, un fel de a interpreta schimbarea de atitudine a lui Vasile Dîncu despre cum ar trebuie să se încheie tragedia din Ucraina. În acest fel explicându-se şi tăcerea care,încet dar sigur, începe să se aştearnă peste ,,Cazul Vasile Dîncu’’. Explicaţie plauzibilă mai ales dacă luăm în consideraţie supoziţia că demisia universitarului clujean ar putea să creeze un precedent. Adică să îi pună pe gânduri şi pe alţi specialişti afiliaţi unor grupuri de interese şi de influenţă, care, la rândul lor, să trăiască şocul numit momentul adevărului.
Aceasta ar fi cea de a doua variantă de interpretare a tăcerii asupra schimbării de discurs a lui Vasile Dîncu şi, inevitabil, asupra demisiei sale din funcţia de ministru al Apărării Naţionale. Variantă care, însă, nu o exclude din discuţie pe aceea pe care am formulat-o în prima parte a comentariului de faţă. Rămâne ca timpul să decidă care dintre ele este şi cea adevărată.