Ați citit bine, Ucraina a transmis această solicitare numai Comisiei Europene, nu și României, celălalt stat riveran, așa după cum era corect să procedeze. Partea română având doar semnale, dar nu și o comunicare transmisă pe canale oficiale, că Ucraina a început lucrările de dragare pe Canalul Bâstroe Cu alte cuvinte, am fost puși în fața unui fapt împlinit, din categoria celor pe care Mircea Malița, un clasic al diplomației româneșt (și, cu siguranță, nu numai) le-a denumit „gestes peu amicaux”.
La drept vorbind, nu văd de ce ne-am mira atâta vreme cât, până acum, diriguitorii politici de la Kiev nu au făcut nimic pentru a modifica profund discriminatoriile prevederi ale Legii minorităților naționale care îngrădesc în mod arbitrar drepturile etnicilor români din Ucraina. Fapt cu atât mai greu de acceptat dacă avem în vedere că partea română nu a condiționat, în nici-un fel, sprijinul consistent pe care l-a acordat Ucrainei și poporului ucrainean încă de la începutul invadării țării de către trupele rusești de eliminarea acestor nedreptăți.
Foarte adevărat, de data asta, reacția autorităților române nu s-a lăsat așteptată. Dimpotrivă, înclin să cred că, deloc întâmplător, comunicarea transmisă autorităților de la Kiev de către comisarul european Adina Văleanu a venit după ce Ministerul Afacerilor Externe a sesizat Comisia Europeană și a notificat că România nu poate accepta propunerea Ucrainei de a include brațele Chilia și Bâstroe în rețeaua transeuropeană de transport. Argumentele aduse de către diplomația română fiind completate și susținute de declarațiile Ministrului Mediului, Apelor și Pădurilor și ale Ministrului Transporturilor. Declarații cărora , până la această oră, autoritățile de la Kiev nu au binevoit să le răspundă și este greu de presupus că o vor face de acum înainte.
Dar dacă, de voie de nevoie,trebuie să luăm act de această atitudine „deloc prietenească’’ a regimului președintelui Volodimir Zelinski,nu văd, în schimb, nici-un motiv pentru care să trecem cu vederea tăcerea, mai bine spus nepăsarea, de care dă dovadă președintele Klaus Iohannis în cazul acestor acțiuni al guvernanților de la Kiev, care se aduc o foarte gravă atingere Interesului Național al României, stat membru al Uniunii Europene și al Alianței Nord Atlantice. Acțiuni ce contravin, în mod categoric, principiilor și practicilor Uniunii Europene, al cărei stat membru Ucraina dorește să devină. Evident, având nevoie și de votul României. Am scris intenționat „Ucraina dorește să devină’’ și nu „Ucraina se pregătește să devină’’, pentru că asemenea gesturi numai a o bună pregătire pentru a accede în marea familie a Europei Unite nu seamănă!
Dimpotrivă, dacă dăm timpul înapoi și derulăm filmul evenimentelor, vom vedea că proiectul ucrainean care viza să introducă brațele Chilia și Bâstroe în coridorul de transport european datează încă de prin anul 2014, subiectul aflându-se și în agenda vizitei oficiale pe care a efectuat-o în țara noastră, în aprilie 2016, Petro Poroșenko. Prilej cu care președintele Klaus Iohannis lansa acest mobilizator îndemn: „Vom putea să facem pași înainte pentru soluționarea unor dosare care se află de mult timp(sublinierea îmi aparține Ș.C.) pe agenda bilaterală’’. După care menționa: „Unul dinte acestea este canalul Bâstroe, dar și cel referitor la problemele minorităților din cele două țări’’.
Câți pași s-au făcut și, mai ales, cu ce rezultate?, nici nu mai este nevoie să ne mai întrebăm în condițiile în care știm foarte bine că absolut incorecta Lege a minorităților naționale din Ucraina-adoptată în mandatul actualului președinte Volodimir Zelensky- continuă să își producă profund nedemocraticele sale efecte, în pofida energicelor proteste pe care le-a generat. Iar dacă ținem seama de informațiile de ultimă oră despre începerea lucrărilor de dragare în zona respectivă, fără ca autoritățile ucrainene să comunice cu autoritățile românești, putem să tragem concluzia că un asemenea demers numai un pas (sau ca mai mulți pași) înainte în soluționarea dosarului Bâstroe nu este!
Nu aș putea încheia aceste notații fără a face referire la o întrebare pe care o consider inevitabilă: care ar fi cauzele tăcerii pe care președintele Klaus Iohannis o păstrează pe acest subiect fierbinte? Să nu (mai) reprezinte, domnia sa, o voce căreia personalități marcante ale NATO și ale Uniunii Europene ar fi dispuși să îi dea ascultare sau, mai curând, aflat pe ultimul sfert al mandatului, domnul președinte nu vrea, în nici-un fel, să aducă atingere unor personaje tabu pentru liderii alianței nord atlantice sau ai comunității europene, precum și pentru anumite cercuri de interese, de influență și de decizie? Personaje în galeria cărora Volodimir Zelensky își are, în momentul de față, un loc bine marcat și de care s-ar prea putea să depindă, foarte mult, și viitoarea carieră a actualului președinte al României. Aș spune că cea de a doua ipoteză este cea mai apropiată de adevăr, mai ales dacă ne amintim că, în urmă cu zece ani, când Traian Băsescu intra în ultima etapă a dublului mandat la Palatul Cotroceni, și lui i se prezicea o înaltă demnitate în NATO. Pentru ca, ulterior, să se mulțumească doar cu un mandat de europarlamentar.
De aceea, înclin să cred că domnul președinte Klaus Iohannis a învățat ceva din lecția predecesorului său și, mai nou și mai nou, domnia sa suflă și-n iaurt!