Declarații, proiectele desenate în materiale de prezentare, summiturile și fotografiile de la Bruxelles sau Ankara pălesc în fața gestului discret făcut pentru omul de rând, a deciziei corecte într-o chestiune „măruntă” și a modului în care statul își tratează cetățeanul singur, bolnav și neajutorat. Acolo se vede dacă cei care ne conduc sunt slujitori ai țării sau doar administratori ai propriei cariere.
România de astăzi trăiește, însă, în paradox: avem oameni considerați „mari” prin funcție, dar ale căror fapte sunt, în cel mai bun caz, mărunte, iar în cel mai rău caz, atente doar la propria îmbogățire și consolidare. Oameni cu titluri, ranguri, indemnizații, coloane oficiale, dar cu o micime de suflet care se vede în lipsa lor de empatie, în modul în care negociază resursele publice ca pe un bun personal, în felul în care privesc interesul național ca pe un cuvânt bun de pus în discurs, nu ca pe o datorie sfântă.
Nu e nevoie să intrăm în detalii biografice ca să înțelegem fenomenul. Faptul că un prim-ministru vine dintr-un oraș sau altul, că are origine etnică română, maghiară, germană sau alta, contează mai puțin în fața unei întrebări fundamentale: „pentru cine trăiește și muncește acest om?” Pentru țară sau pentru sine? Pentru binele comun sau pentru avuția personală și a rețelelor sale?
Problema profundă a clasei politice românești nu este originea etnică a unuia sau a altuia. Faptul că prea mulți sunt, prin caracter și prin gândire, străini de interesul național este o problemă. Unii sunt români „get-beget”, cu nume sonore „de-ai noștri”, dar fiecare gest îi arată ca fiind mai apropiați de propriile conturi, de propriile contracte, de propriile combinații decât de omul care-i votează. Alții au nume sau origini maghiare, germane, sârbe, sau altele, dar întrebarea nu este ce sânge au. Contează ce inimă au: bate ea pentru România sau pentru propria glorie?
Din păcate, prea des, răspunsul este același, indiferent de etnie sau partid: ambiția personală a devenit axa întregului sistem. Vedem premieri, miniștri, șefi de agenții care par să fi înțeles puterea doar ca un rezervor de oportunități: acum sunt la butoane, acum e momentul să acumuleze. Nu contează că spitalele se prăbușesc, că școala produce generații fără busolă, că satul românesc se stinge încet, că tinerii pleacă. Important e să „facă”, în timpul lor, „ce se poate”, pentru ei înșiși.
Istoria va fi necruțătoare cu acești oameni. Pentru că nu contează doar ce faci, contează și ce lași în urmă. Politicienii ca Grindeanu, primarii ca Fritz, premierii „de import” sau „de provincie”, nu vor fi judecați, în ultimă instanță, după discursuri, vor fi judecați după întrebarea: „au făcut ei ceva pentru România dincolo de propriul interes?” Dacă răspunsul este „nu”, atunci ei sunt, indiferent de limbă, partid sau oraș, străini de interesul național. Străini la nivel de conștiință, nu de pașaport.
Filosofic, drama noastră nu este doar că avem conducători mediocri. Este dramatic faptul că am ajuns să ne obișnuim cu ideea că este inevitabil. Că „toți sunt la fel”, că „oricine ar veni, tot pentru sine va trăi”. Acest fatalism este forma supremă de capitulare: când un popor ajunge să creadă că nu mai merită alt tip de elite, renunță, de fapt, la ideea de viitor.
Politic, este limpede că sistemul actual încurajează exact acest tip de om: oportunist, adaptabil, fără rădăcini adânci în cultură și în morală, oameni pentru care „România” este un context util, nu o chemare. Ei pot fi la fel de bine români, maghiari, germani, sau de alte etnii, cu diplome reale sau inventate, cu discurs „modern” sau „tradiționalist”. Ceea ce-i unește este această înstrăinare față de ideea de slujire.
Oricât de apăsătoare ar fi această realitate, nu trebuie să se transforme într-un pretext pentru ură, intoleranță sau xenofobie. Nu faptul că cineva are un nume maghiar sau că provine din altă minoritate îl face străin de interesul național, ceea ce contează este dacă trăiește sau nu pentru acest interes, așa cum nu faptul că cineva este „român pur sânge” îl transformă automat într-un slujitor al națiunii; dovadă numeroșii „ai noștri” care au vândut, de-a lungul deceniilor, tot ceea ce se putea vinde.
Istoric privind, poporul român nu a supraviețuit pentru că ar fi avut întotdeauna conducători buni. A supraviețuit pentru că, la momente-cheie, au apărut câțiva oameni care au pus interesul țării mai presus de viața lor. De la voievozii care au stat în fața Imperiilor până la intelectualii interbelici care au avertizat asupra pericolelor ideologice, de la martirii închisorilor comuniste până la oamenii simpli care au refuzat să-și toarne aproapele pentru un mic avantaj, această țară a fost salvată de minoritatea curajoșilor, nu de majoritatea oportuniștilor.
Astăzi, întrebarea este: mai avem astfel de oameni? Și dacă da, unde sunt ei? De ce nu-i vedem în poziții de decizie? Răspunsul, deși incomod, nu este doar „din cauza sistemului”; este și „din cauza noastră”. Atunci când ne lăsăm cumpărați cu promisiuni mici, atunci când aplaudăm fără discernământ orice figură „de pe ecran”, când ne mulțumim cu „măcar e de-al nostru”, participăm, fără să vrem, la construcția unei lumi în care doar ambiția personală mai contează.
Teologic vorbind, pot să spun doar: „mă rog la Dumnezeu să-i lase cu ce au furat, pardon, au acumulat, în Împărăția Lui.” Dincolo de ironie, aici este un adevăr dureros: nimic din ce se strânge prin nedreptate nu trece proba veșniciei. Nici vile, nici conturi, nici cariere, toate acestea sunt utile cât ține „mandatul” acestei vieți. Dincolo de el, singurul lucru care rămâne este ceea ce ai făcut din darurile pe care le-ai primit: ți le-ai folosit doar pentru tine sau și pentru ceilalți?
Într-o zi, toți cei care se cred astăzi „mari”, vor sta în fața unei instanțe în care nu funcționează nici carnetul de partid, nici telefonul de la „centru”. Și acolo nu vor fi întrebați câte voturi au adunat, câte contracte au semnat, câte privilegii au bifat, vor fi întrebați câte vieți au îndreptat, câte nedreptăți au oprit, câte fapte mici au făcut cu adevărat pentru oameni.
Poate că aici este punctul în care filosofia, istoria și credința se întâlnesc. Filosofia ne spune că omul este măsurat prin raportarea la ceva mai mare decât sine. Istoria ne arată că aceia care și-au trădat țara pentru ambiții personale, oricât de puternici au părut, au fost, în cele din urmă, condamnați la uitare sau la dispreț, iar credința ne amintește că există o dreptate pe care nicio combinație politică nu o poate păcăli.
Se spune că omul nu este ceea ce spune despre sine, nici ceea ce adună pentru sine, este ceea ce lasă în urmă atunci când nu mai este, dar actuala clasă politică românească, cu premieri de orice origine, cu miniștri de toate culorile, cu primari născuți aici sau veniți de aiurea nu va fi judecată, în ultimă instanță, după propaganda de astăzi; criteriul adevărat va fi urma lăsată mâine
Dacă urma lor va fi una de prăduire, de îmbogățire pe seama slăbiciunii oamenilor, de vânzare a interesului național pentru avantaje personale, atunci ei sunt, dincolo de etnie, partid și discurs, străini în sensul cel mai dur: nu aparțin României, aparțin doar propriei lor biografii.
Dacă, însă, vor exista, și încă mai pot exista, oameni care, în pofida sistemului, în pofida tentațiilor, în pofida rețelelor, vor alege fapta mică, dreaptă, discretă, în folosul celor mulți, atunci ei vor fi, cu adevărat, oameni mari. Și nu doar în ochii noștri se va așeza această judecată; ea va avea greutatea deplină în ochii Celui căruia, într-o zi, toți îi vom da socoteală.
Atunci, poate, România nu va mai fi un loc din care fug oamenii buni și se îmbogățesc oamenii mici, va fi o țară în care oamenii mari știu să facă fapte mici pentru cei de lângă ei și în care interesul național nu mai este un cuvânt de campanie, este respirația firească a unei elite care a înțeles, în sfârșit, că puterea nu este un drept, este o cruce.