Arătam, totodată, cum deficitele permanente, monetizarea lor și intervențiile care distorsionează mecanismele pieței au transformat instrumente excepționale în practici permanente.
De aceea, continuarea firească este o „cură de dezintoxicare” - o revenire la disciplina fiscală și la o strategie coerentă de dezvoltare.
În acest sens merită reamintite avertismentele unor bancheri centrali precum Wim Duisenberg, primul președinte al Băncii Centrale Europene. El vorbea despre tentația politicienilor de a recurge la soluții monetare rapide, care rezolvă temporar problemele, dar afectează perspectivele economice pe termen lung. Experiența ultimelor decenii – inclusiv utilizarea pe scară largă a relaxării cantitative – arată că această tentație nu a dispărut.
De altfel, criza financiară izbucnită în Statele Unite în 2007 și extinsă în Europa în 2008 a arătat cât de puternică este tentația recurgerii la astfel de instrumente. Răspunsul dominant a fost injectarea de lichiditate prin programe de relaxare cantitativă, menite să stabilizeze piețele și să susțină finanțarea datoriilor publice. Dincolo de discuția privind eficiența acestor măsuri, experiența acelei perioade a evidențiat și un alt aspect: atunci când resursele financiare suplimentare ajung într-un mediu instituțional fragil, ele pot alimenta tocmai mecanismele care au generat dezechilibrele inițiale.
Atunci când lichiditatea este creată pentru a susține stabilitatea sistemului financiar și pentru a menține valoarea unor active este esențial ca aceste resurse suplimentare să nu fie capturate de decizii politice opace sau de rețele clientelare.
La rândul său, Leszek Balcerowicz avertiza că banii trebuie să rămână un mijloc de conservare a valorii, nu un instrument de acoperire a unor cheltuieli politizate. Creșterea dobânzilor pe termen lung observată în multe economii este, într-un fel, modul în care piețele sancționează politicile publice care au ignorat aceste avertismente.
De aici rezultă o concluzie importantă: politica monetară nu poate substitui politicile structurale și fiscale. Banca centrală poate oferi economiei timp, dar nu poate compensa lipsa productivității, a infrastructurii sau a unei structuri economice solide. Atunci când se încearcă acest lucru, rezultatul este doar redistribuirea presiunilor inflaționiste, nu eliminarea cauzelor lor.
Aceasta este, în esență, ideea „dezintoxicării” economice: revenirea la o arhitectură în care politica structurală stabilește direcția dezvoltării, politica fiscală o consolidează, iar politica monetară oferă cadrul temporal necesar.
Pentru România, un asemenea proces nu poate exista fără un proiect de țară bazat pe programe de dezvoltare multianuale, capabile să depășească ciclurile electorale. Economia nu poate fi administrată prin decizii fragmentare sau prin măsuri de moment. Este nevoie de planuri care să identifice acele sectoare în care România poate avea un avantaj comparativ și care să formeze nucleul economiei - un fel de „core GDP”.
Volatilitatea actuală a PIB arată însă că suntem departe de o asemenea structură stabilă. Aceasta reflectă o serie de carențe persistente: absența planurilor de dezvoltare multianuale, lipsa unor politici structurale care să identifice direcții prioritare de dezvoltare, un cadru fiscal volatil care descurajează investițiile, nivelul insuficient al infrastructurii - nu doar în transporturi - precum și absența unei strategii coerente în domeniul educației, care produce adesea competențe slab corelate cu nevoile economiei.
Experiența începutului anilor 2000 arată însă că astfel de programe sunt posibile. În perioada 2000–2005, planurile multianuale au impus atingerea unor parametri macroeconomici care au contribuit la stabilizarea economiei și, apoi, la aderarea la UE. Principala greșeală observată ulterior a fost că guvernele României au funcționat în lipsa unei viziuni capabile să depășească ciclurile electorale și să se concretizeze în strategii similare celei din anul 2000. Atunci, planurile multianuale obligau executivul să urmărească atingerea unor parametri macroeconomici clari.
Tocmai de aceea, este necesar și în prezent un astfel de cadru multianual de obiective și indicatori macroeconomici pe termen mediu și lung, pe care guvernele să fie obligate să îi respecte, indiferent cât de efemere sunt. În absența unor strategii de dezvoltare pe termen mediu și lung, executivele rămân captive într-un orizont pe termen scurt, dominat de interesele baronilor locali.
În mod normal, asemenea planuri ar trebui repuse în drepturi. În lipsa lor, deciziile economice riscă să afecteze exercițiile financiare viitoare fără o dezbatere instituțională adecvată. Tocmai de aceea, hotărârile cu impact asupra bugetului consolidat și asupra stabilității macroeconomice ar trebui analizate într-un cadru care să implice instituțiile responsabile de deficitul bugetar, datoria publică, inflația și componenta strategică a statului.
Această coordonare este importantă deoarece deciziile luate la nivel local pot avea efecte atât asupra macrostabilității, cât și asupra funcționării guvernelor viitoare, având în vedere interconectarea tuturor elementelor bugetare din cadrul bugetului consolidat. De aceea, în lipsa unor programe multianuale solide, autonomia decizională acordată administrațiilor locale trebuie exercitată cu mult discernământ.
Așadar, „cura de dezintoxicare” economică înseamnă mai mult decât simple corecții bugetare. Ea implică prioritizare strategică, definirea unor programe de dezvoltare multianuale și stabilirea unor obiective economice care să oblige fiecare guvern - indiferent de durata sau culoarea sa politică - să continue aceeași direcție de dezvoltare.
În paralel, este nevoie și de consolidarea cadrului instituțional și legislativ, astfel încât statul să devină suficient de robust pentru a preveni acumularea tensiunilor economice și a evita dezechilibrele majore.
Fără un asemenea cadru, fiecare nouă criză va găsi economia în aceeași situație: fără rezerve, fără o direcție clară și fără capacitatea de a transforma intervențiile excepționale în instrumente cu adevărat temporare. În schimb, cu un proiect de țară construit pe programe multianuale, România ar putea trece de la gestionarea permanentă a urgențelor la construirea unei creșteri economice durabile.