La catedră, reputatul etnolog Gheorghiță Ciocioi: „Dodoloț/ dodoloață, cu varianta dodoleț/dodoleață este un cuvânt devenit celebru prin strigătul unui copil din Lancrăm, în 1918, la Marea Unire - Trăiască România dodoloață (despre care Blaga va da mărturie că în zonă avea înțelesul de rotund/rotundă). Termenul este folosit mai ales în Oltenia și sud-vestul Ardealului. În nord-estul Olteniei și vestul Munteniei: prune dodoloațe - prune rotunde, care se desprind deloc ușor de pe sâmbure. Un bulgăre de tină, rotund, este numit și el dodoloț. La origine, cuvântul este unul turcesc - do(p)dolu. Împrumutat și în bulgară (dobdolu/do(b)dolo). Cu înțelesul, în ambele limbi, de rotund, preaplin, complet, desăvârșit. Folosit cu diminutiv (mai degrabă ca o exprimare mângâietoare) în română: dodoloț, dodoleț”.
Împrumut turcesc
O altă expresie cu înțeles uitat (ori puțin cunoscut) - (a fi) tobă de carte: „A fi tobă de carte, tobă (dobă) de-nvățătură, tobă de clasicism, a fi cu desagii tobă de bunătățuri, tobă de talent - sunt doar câteva expresii în care întâlnim cuvântul tobă. Fără vreo legătură însă cu instrumentul muzical cunoscut. Înțelesul este de preaplin (de învățătură, știință, cunoaștere etc.), doldora. În fapt, e vorba de un împrumut turcesc: dopdolu/topdolu/tobtolu. Trecut în bulgară ca dobadolu. Cu același înțeles, în cele două limbi, cu cel din română - preaplin (de învățătură), peste măsură (de talentat), doldora de”.
Deștept de bubuie
Tot aici: „Forma top/topā a fost folosită până în secolul al XVI-lea în Turcia cu înțelesul de complet, desăvârșit, rotund (a se vedea și referirile la limba veche turcă - Gerard Clauson, An Etymological Dictionary of Pre-Thirteenth Century Turkish, 1972). Topatolu este întâlnit, de asemenea, ca termen compus, în aceeași perioadă, cu sensul de preaplin, plin de [Aşık Paşa, Garib-name, 1330]. Bilim (știința), ilim (cunoașterea), bilgelik (înțelepciunea) însoțite de top/topā, topdolu (preaplin, desăvârșit) trimiteau mereu către un învățat. Un om tobă de carte... (Toba își are rostul doar în zicala «deștept» de bubuie)”.
Venetic dinspre Veneția
În continuare, un cuvânt cu origine uitată - venetic: „Este un termen depreciativ pentru cineva venit din altă parte, străin de loc. Preluat în română din turcă și greacă, limbi în care avea înțelesul de venețian, din Veneția (venedik/li, în turcă; venetikós, în greacă; veneticus, în latină). În turcă, numele oficial al Veneției a rămas până astăzi Venedik”. Un exemplu: „S-au dus la frânci, la ţara Morii, ce o ţine veniticii (Neculce)”. Mai mult: „Venedik/venetik a fost păstrat, de asemenea, și de bulgari, cu același înțeles - venețian -, ajungând chiar nume de familie în Balcani: Venetik, Venetikov. - Tot astfel cum există numele de Frâncu la noi, ori Frango, Frangov la sud de Dunăre (cu sensul, în trecut, de europeanul, din Apus, frânc). Numirea dată a căpătat un sens depreciativ mai întâi printre greci (care îi considerau pe venețieni schismatici) și turci (ce îi vedeau mereu concurenți în negoț, străini de loc)”. În plus: „Galben venetic - monedă de aur venețiană ce a circulat și în Țările Române. Sensul depreciativ - contaminat la noi cu veni (venit)”.
Caimata - o mahala bucureșteană prin care s-a preumblat și Eminescu
„Din fosta mahala - ne-a lămurit etnologul Gheorghiță Ciocioi -, a mai rămas, în zilele noastre, doar un nume de stradă - paralelă cumva cu Bulevardul Carol I. În centrul Capitalei (la doi pași de Piața Rosetti și Armenească). În 1892, pentru a face loc bulevardului dintre Universitate și Piața Iancului de astăzi, faimosul primar Pache Protopopescu (1845-1893) avea să pună la pământ biserica numită a Caimatei. Suprapunând planurile vechiului oraș cu hărțile zilei, locașul, construit în 1731, era situat la aproximativ 20 de metri vest de Bursa de Valori București (fostul hotel Modern). Împrejurul mahalalei Caimatei se aflau atât mahalale etnice (Armenească), cât și unele ale breslelor ori negustorești (Săpunari, Colței, Sfântul Gheorghe). Zlătari, Cărămidari, Flămânda, Aga Niță, Curtea Veche, Tabaci, Oțetari etc. erau alte numiri de mahalale bucureștene așezate nu departe de centrul Bucureștiului”.
De unde își trage totuși numele mahalaua Caimatei
Mai departe: „Totul pleacă de la mahalaua Măcelarilor, cunoscută și sub numele de mahalaua Scaune (cu o biserică veche de aproape 400 de ani - mai întâi din lemn, apoi de zid - ctitorie a negustorului Tanasie din Târnovo). Scaun, în limba veche, desemna butucul de lemn folosit de măcelari pentru tranșarea și tocatul cărnii. Câţi vor voi în urmă să-şi deschiză scaun cu vânzare de carne, să să iscălească mai întâi în zapisul isnafului, era consemnat, de asemenea, în 1827, despre tarabele și tejghelele măcelarilor - mici abatoare unde se sacrificau animale și se tranșa carnea (sunt înregistrate 40 de astfel de scaune în jurul anului 1700 în zonă)”.
Mahalaua Scaunelor/a Măcelarilor/a Caimatei
„Termenul care circula în paralel pe Dâmbovița pentru butucii, tocătoarele de carne, dar și pentru carnea tranșată, până către 1800 - a reluat distinsul etnolog -, era unul de origine turcă - folosit mai ales de bulgarii vițelari, care activau la București, și de grecii fanarioți de la noi - ḳıyma (turcă otomană - a se citi kaima/kăima). Astfel, mahalaua Scaunelor/a Măcelarilor mai purta numele și de a Caimatei. Ulița Caimatei, ce își avea capătul către cea a Târgului din Afară (de unde erau procurate animalele spre a fi sacrificate), pornea chiar de lângă biserica Scaune de astăzi, situată la doi pași de mahalaua Colței. Cum mahalalele se tot extindeau (precum Iancu vechi - Iancu nou, de pildă), numele vechii ulițe ce dădea spre Târgul Moșilor a rămas ca nume al mahalalei în partea de nord-est a acesteia”.
Umbra poetului
Un amănunt la fel de captivant: „În mahalaua Caimatei, într-o clădire insalubră din apropierea bisericii Caimata, a locuit, pentru puțină vreme, poetul nostru național - Mihai Eminescu. Astăzi, din păcate, o lume uitată...”.
Nume cu origine uitată
Gornea, porecla munteanului
Rădăcinile numelui Gornea? Gheorghiță Ciocioi: „Cunoscut și sub forma Gorneacu, este un nume de familie întâlnit în Muntenia și sudul Basarabiei. Din porecla bulgărească gorneo/gorneak - locuitor de la munte (gora), muntean. Devenită nume de familie. Prin strămutarea, după 1800, unor sate de la sud de Dunăre în Bugeac și a unor familii din zona Kotel, Krușevo, Stavrți etc. (Gorneo, Gorneakov, Gorneașki) în unele localități din jurul Bucureștiului - nume de familie ajuns și la noi”.
„Dodoloț/dodoloață, cu varianta dodoleț/dodoleață este un cuvânt devenit celebru prin strigătul unui copil din Lancrăm, în 1918, la Marea Unire - Trăiască România dodoloață!”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„La origine, cuvântul dodoloț este unul turcesc - do(p)dolu. Împrumutat și în bulgară (dobdolu/do(b)dolo). Cu înțelesul, în ambele limbi, de rotund, preaplin, complet, desăvârșit”, Gheorghiță Ciocioi
„A fi tobă de carte are înțelesul de preaplin (de învățătură, știință, cunoaștere etc.), doldora. În fapt, e vorba de un împrumut turcesc”, Gheorghiță Ciocioi
„Venetic este un termen depreciativ pentru cineva venit din altă parte, străin de loc. Preluat în română din turcă și greacă, limbi în care avea înțelesul de venețian, din Veneția”, Gheorghiță Ciocioi
„Scaun, în limba veche, desemna butucul de lemn folosit de măcelari pentru tranșarea și tocatul cărnii”, Gheorghiță Ciocioi