În 1941, Japonia a atacat la Pearl Harbor, unde se afla amplasată forța maritimă principală din Pacific a Statelor Unite, după ce la Washington s-a luat decizia opririi exportului de petrol către forța imperială ce voia să domine Asia. Agresiunea-surpriză, fără declarație de război, a provocat intrarea Americii în conflagrația mondială. Noul război din Golf are același substrat - petrolul.
CRIZA SUEZULUI, CU REPETIȚII. În 1956, naționalizarea Canalului de Suez, ruta cea mai scurtă pentru aprovizionarea Europei de Vest cu petrolul din Golf, declanșează atacul Franței și al Marii Britanii asupra Egiptului. Europa de Vest descoperă ce înseamnă penuria de carburanți. Războaiele din Orientul Mijlociu din 1967 și 1973 provoacă noi perturbări pe piața hidrocarburilor. Economia globală intră sub semnul „șocurilor petrolului” care s-au absorbit greu. Căderea Șahului aduce în 1979 un nou șoc, care bagă multe țări, inclusiv România, în recesiune. Dictatura religioasă instalată la Teheran va alimenta mari tensiuni geopolitice care nu au fost „capsulate” de războiul îndelungat cu Irak. În 1983 apare o nouă criză, pertractările dintre membrii OPEC asupra nivelurilor de producție din fiecare țară membră a organizației erau motivate de o stabilizare a prețului la barilul de petrol la 29 de dolari, sub cei 34 de dolari care era apreciat atunci ca un prag de la care se „sufoca” economia mondială. Urmează o prăbușire a prețului la 7 dolari, dar Irakul agresează la începutul anilor ’90, Kuweitul, micul vecin cu resurse mari de petrol și cu ieșire la apele Golfului. Știm ce a urmat, pentru că în „Furtuna în deșert”, armata română a făcut proba de interoperabilitate cu NATO.
NOUA ARMATĂ ROȘIE A RUSIEI. Istoria ultimelor decenii a confirmat aforismul că „petrolul este 10 la sută economie și 90 la sută politică”. Imperiul sovietic se baza pe exporturile de gaze și petrol, folosite ca o armă, dar va fi lovit sistematic de embargourile americane pe tehnologie, instituite de administrația Reagan, aplicate apoi și de alți președinți americani. Dependența în extindere a Europei de resursele energetice rusești au slăbit Uniunea Europeană, aflată în ultimii ani într-o criză a facturilor mari la energie. Preliminariile războiului Rusia-Ucraina au fost scrise pe un conflict al plăților la gaze.
PETROLUL SUVERAN. Cu tot avansul energiei regenerabile, petrolul a rămas materia primă de bază pentru economia mondială. Ca atare, foamea nestăvilită de energie a Planetei nu poate accepta nici variațiile, chiar și în procente mici, ale producției de hidrocarburi. Dacă sunt rupte rutele de aprovizionare din zonele cu producții substanțiale, deja piața globală intră în vrie, așa cum este cazul acum. Războiul din Iran a scos din circuitul comercial nu doar un mare producător, ci a blocat toate emiratele din Golf, duelul extinzându-se și spre Irak. Ca atare, chiar și nivelul de 100 de dolari barilul poate fi lăsat în urmă ca o amintire frumoasă.
După eliminarea ayatollahului Khamenei și raidurile aeriene cu răspunsuri în rachete, apare cu evidență că lupta se va concentra pentru controlul Strâmtorii Ormuz a cărui cheie o are Iranul. Închiderea acestei porți prin care treceau zilnic 20 de milioane de barili de petrol și derivate a provocat imediat inflamarea prețurilor la hidrocarburi. Eliberarea din rezerve a 120 de milioane de barili, decizie recomandată țărilor membre ale Agenției Internaționale pentru Energie, arată simpla matematică, este o compensare echivalentă cu 6 zile de trafic normal pe această rută.
CASA ALBĂ VREA ÎMPĂRȚIREA POVERII. Controlul Ormuzului devine astfel problema principală pentru administrația Trump, cu miză chiar mai mare decât denuclearizarea Iranului, motivul principal anunțat la declanșarea operațiunilor militare. Cum se va asigura deblocarea? Momentan, partea americană dorește să împartă povara cu aliații din NATO și cu statele asiatice, principalii utilizatori ai petrolului din Golf. Europenii suferă și ei de creșterea prețurilor, dar par puțin dispuși să deplaseze forțe militare pentru degajare, ceea ce a provocat iritare majoră la Casa Albă. Biroul Oval a devenit un studio de televiziune de la care se emit declarații care intră în regim de breaking news pe toate canalele media. China, Coreea de Sud, Japonia, India, marii perdanți economic din criza Ormuzului, nu se înghesuie nici ele să dea curs apelulului SUA.
ROMÂNIA, EXPERIENȚE LA STRÂMTORI. La București tema devine subiect de inflamare. Deja mulții analiști geostrategici care fac și desfac politicile militare ale țării lansează scenariile despre „ce” și „cum” ar trebui să ne poziționăm într-un caz ipotetic de cererea de ajutor din partea americană. Analiști care n-au trecut de poarta regimentului, bâjbâind pe hartă în căutarea Ormuzului, ne trimit soldații la luptă, să nu scăpăm ocazia de a ne fideliza odată în plus relația cu partenerul strategic. După bâlciul montat recent în Parlament de vuvuzelele Moscovei, avem spectacol asigurat pentru o repetare în cazul că ar fi nevoie de suport românesc la deblocarea autostrăzii maritime a petrolului. Creșterea rapidă a prețului carburanților la pompă spre bara psihologică de 10 lei litrul pare un combustibil bun să alimenteze campania militară care va rezolva problema strâmtorii. Nu au importanță mijloacele tehnice disponibile pentru operațiune, esențial este ca „armada tricoloră” să fie acolo, unde se joacă de fapt soarta acestui război neplanificat și neanunțat. Nu întreabă nimeni dacă ne lasă turcii să ieșim cu dragoarele prin Bosfor și Dardanele, ca să ajungem la locul faptei, cam după o lună de marș.
POARTA FOCȘANILOR. Până ne clarificăm cu lentoare pozițiile oficiale și pe acest subiect, este posibil ca americanii, în marea lor înțelepciune concentrată la Casa Albă, să găsească singuri o soluție în cazul Ormuzului. Noi ne vom apleca spre lecțiile de istorie militară, având propriile „strâmtori”, ca puncte obligatorii de trecere în conflictele armate, pentru a le aduce în actualitate. „Poarta Focșanilor”, de la Carpații de Curbură la Siret-Dunăre, ne-a ajutat în Primul Război Mondial să ținem piept nemților, păstrându-ne statalitatea în refugiul din Moldova. Bătăliile din 1917, de la Oituz, Mărăști, Mărășești, parte din epopeea „Porții”, sunt studiate în școlile militare. Ceaușescu a preluat planurile lui Antonescu de modernizare a fortificațiilor pe aceleași aliniamente, ca stavilă pentru un atac rusesc „prietenesc”. Acum, NATO adaptează scenariile de apărare pe acest culoar. Se nasc, în contextul actual de turbulențe majore, două întrebări. Prima: forțele de care dispunem sunt suficiente pentru a ține închisă „Poarta Focșanilor” până la activarea articolului 5? A doua: avem disponibilități de participare la deschiderea altor „porți”, când solidaritatea de grup aliat o cere? De aici pleacă dilema României - la Oituz sau la Ormuz?