Vara și toamna anului 1938, Mircea Eliade și le-a petrecut în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde fusese închis alături de profesorul Nae Ionescu și alți legionari după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu (ordonată de regele Carol al II-lea). Aici, în atmosfera incendiară a prezentului imediat, Eliade a conceput o mică bijuterie: romanul „Nuntă în cer”. De remarcat că între 14 iulie și 25 octombrie (când a fost eliberat în baza unor „motive medicale”, cu condiția - îndeplinită ulterior - de a se desolidariza public de Garda de Fier) - cât a ispășit pedeapsa - tânărul Eliade a avut un regim de detenție privilegiat. Cum altfel ar fi putut să scrie „Nuntă în cer”? Mircea a avut la dispoziție hârtie, cerneală și stilou, pe care nu le-a folosit însă și la redactarea unui concis jurnal intim zgâriat pe hârtie igienică pentru a-l face scăpat de vigilența gardienilor. Cine a facilitat aceste activități de creație în celula în care au fost reținuți suplinitorul Eliade și profesorul Nae Ionescu? Se spune că aceste privilegii ar fi fost asigurate de energica Nina Mareș, femeia pe care Eliade o luase de soție în 1934 și care ar fi intervenit pe lângă prim-ministrul Armand Călinescu, via generalul Condeescu, ofițer cu care Nina era înrudită (culmea e că Armand Călinescu avea să fie asasinat ulterior de legionari!).
Eliade/Mavrodin - Nina Mareș/Ileana
Predat Editurii Cugetarea, romanul „Nuntă în cer” a răzbit în lumina tiparului la începutul anului 1939, când Eliade era deja mântuit de botezul legionar. Cartea nu conținea - evident - nicio referire la experiența concentraționară de la Miercurea Ciuc, care va fi valorificată ficțional abia după cincisprezece ani, în volumul „Noaptea de Sânziene”. „Printr-un artificiu compozițional deloc străin romancierilor moderni ai vremii (de la Proust și Gide la Camil Petrescu, Mateiu Caragiale și Ionel Teodoreanu), unul dintre cei doi naratori ai romanului, scriitorul Andrei Mavrodin, îi mărturisește celuilalt că lucrează la un roman intitulat… Nuntă în cer. Prin intermediul lui - nota criticul literar Paul Cernat în prefața cărții cu același nume, publicată de Jurnalul Național în 2009, în cadrul Colecției Biblioteca pentru toți -, el își «cere iertare» iubitei care îl părăsise cu un an în urmă. Motivul plecării acesteia fusese refuzul lui Mavrodin de a avea copii: artistul, în viziunea sa, nu trebuie să procreeze, ci să trăiască liber de orice servitute; dimpotrivă, Ileana - lipsită de darul creației artistice - credea că numai un copil ar putea-o împlini. Însă avortul pe care, de dragul lui Mavrodin, și-l provoacă o face să rămână stearpă, iar plecarea ei definitivă capătă semnificația unui gest disperat”.
Două iubite în același timp, două chiuretaje
Ficțiune, ficțiune, doar că ea are rădăcini în chiar biografia autorului! Cedăm cuvântul profesorului Paul Cernat: „E vorba de avortul la care tânărul Eliade le-a constrâns, în 1932, pe cele două iubite simultane ale sale: actrița Sorana Țopa și Nina Mareș, viitoarea soție, care în urma raclajului a devenit infertilă”. Impresionant, nu? Dacă în Memoriile publicate în anii ’60, Eliade nu oferă prea multe detalii legate de acest subiect sensibil consumat în viața sa, Jurnalul portughez este edificator: „În privința «motivului avortului» - consemna Eliade -, observ că el e prezent în Întoarcerea din Rai și Nuntă în cer; îi corespunde refuzul meu - la acea vârstă de douăzeci și șase-treizeci de ani - de a avea copii și experiențelor mele din vara 1932”. Limpede, nu? Mircea Eliade a respins ipostaza de tată, decizie pe care avea s-o regrete mai târziu. În plus, scriitorul mai făcea o mărturisire teribilă (datată 15 aprilie 1945) în Jurnal portughez: „În orice caz, refuzul meu real din 1932 a costat viața Ninei. Și, încă din 1941, am dorit din ce în ce mai sincer să am copii”. Se pare că intervenția chirurgicală la care a fost supusă Nina - specula criticul literar Paul Cernat - a generat complicații ce au dus, în cele din urmă, la un fatal cancer ovarian…
L-a „înmuiat” în cerneală și pe Nae Ionescu
Dar să ne mai întoarcem încă o dată pe tărâmul ficțiunii, unde Eliade a relevat deseori propriile experiențe de viață. Facem loc aprecierilor specialistului (Paul Cernat): „Corespondențele dintre autorul Mircea Eliade și personajul Andrei Mavrodin nu sunt puține: ambii sunt romancieri (ultimul roman al lui Mavrodin este intitulat Tinerețea Magdalenei, iar o proză mai veche a lui Eliade, editată postum, se intitulează… Maddalena), au aceeași vârstă, concepții similare asupra procreației, un trecut de Don Juan și mentalități înrudite”. Nu în ultimul rând - mai specula Cernat -, ambii scriu un roman intitulat Nuntă în cer prin care-și cer iertare iubitei pentru pricini oarecum asemănătoare. În schimb, celălalt personaj important, Barbu Hasnaș, are ceva din „datele” lui Nae Ionescu, coleg de lagăr și confident al lui Eliade în momentul elaborării romanului: este tată a doi copii, are o atitudine mai pozitivă față de viață și o soție numită Ileana (marea iubire a lui Hasnaș se numea Lena, devenită ulterior Ileana pentru Mavrodin). Alte trăsături - opina Cernat - trimit către primul soț al Ninei Mareș. Restul e, bineînțeles, ficțiune - o ficțiune având în centru tema neîmplinirii pe pământ a unui cuplu, până la un punct, ideal. Tema unității androginice a cuplului realizată numai prin moarte, „dincolo” de realitatea pământeană are - știm prea bine - un caracter obsedant la Eliade, prezentă fiind atât în Maitreyi, cât și în Domnișoara Christina și Șarpele sau în proza fantastică a exilului, fără a mai vorbi, de romanul Noaptea de Sânziene...
Cum își închipuia „profetul” Eliade lumea de astăzi
În interviul acordat lui Adrian Păunescu pe 29 ianuarie 1971 în America, la Chicago, Mircea Eliade profețea: „Cum o să fie lumea într-o sută de ani sau în 50 de ani? Ceea ce mi se pare sigur, evident, este că mâine civilizația legată de o anumită rasă - albă, europeană - care a dominat cultura de 3.000 de ani, nu o va mai domina. Astăzi cultura europeană se pregătește să devină minoritară. Chiar dacă nu va fi război, va fi o nouă fază a culturii universale”. Intuise oare Eliade diluarea puterii Occidentului, mai ales în fața valurilor migratoare dinspre Orient care au (pre)schimbat uluitor deja profilul cultural al Vestului în ultimii zece ani? „Mă deosebesc aici - sublinia savantul - de toți cei pesimiști care-și închipuie că, pierzând acest primat al culturii europene, lumea nu va mai evolua spiritual cum a evoluat până azi. Eu cred că, dimpotrivă, pierderea acestui primat - chiar și politic - va însemna un nou impuls pentru cultura lumii; africanii, indonezienii, sud-americanii vor îmbogăți cultura universală prin creațiile specifice geniului lor. În acest sens, secolul nostru este tragic și tensionat”.
Prăbușire și renaștere
Mai mult: „De obicei - evidenția Eliade - se compară Europa de azi cu epoca de decadență a Imperiului Roman. Eu cred că lucrurile sunt mai adânci și le-aș compara cu trecerea de la culturile preistorice de vânători la civilizațiile neolitice, prin descoperirea agriculturii. (...) Reacția unora dintre contemporanii noștri seamănă cu reacția pre-agricultorilor față de triumful agriculturii. Strigă, ca și ei: s-a terminat totul! S-a sfârșit! E o lamentație generală care amintește de altfel și de pesimismul cu care a fost întâmpinată revoluția industrială”. Concluzia: „Este adevărat că universul de valori al civilizațiilor noastre moderne se prăbușește, dar asta nu înseamnă că nu se vor crea alte lumi și alte valori spirituale. Evident, ne aflăm astăzi într-o fază de trecere, și nu vedem încă chipul pe care-l va avea lumea de mâine. Dar eu sunt optimist: cred în posibilitățile nemărginite ale creativității spiritului, adică ale omului” (Sub semnul întrebării, ed. a II-a, adăugită, Ed. Cartea Românească, București, 1979, pp. 265-266).
Din rai, în istorie
Meditând în legătură cu teribilista generație 1930, Mircea Eliade puncta în Memorii, II: „Noi am cunoscut singurul miracol care a fost posibil în istoria politică: neutralismul sau, mai exact, dialogul liber între oameni de credințe politice opuse. A fost fenomenul Criterionului unde, la Fundația Carol și sub președinția unui profesor universitar, discutau pe Lenin comuniști ca Belu Silber și Lucrețiu Pătrășcanu, legionari ca Mihail Polihroniade și Alexandru Tell, burghezi ca Mircea Vulcănescu și Mihail Sebastian - și simpozionul acesta a fost posibil. După 1934, dialogul a fost rupt”. Imediat, (și) un regret: „În acel an tipăream Întoarcerea din rai. (…) Într-un fel sau altul, am avut toți sentimentul că am fost izgoniți dintr-un «paradis atemporal» și zvârliți brutal în Istorie. Ceea ce s-a și întâmplat curând după aceea”.
Călătorul-păstor
În același interviu acordat lui Adrian Păunescu în 29 ianuarie 1971, în America, Mircea Eliade se confesa: „Încă din adolescență îmi plăcea să plec, să călătoresc. Cunoșteam foarte bine munții, mai bine ca toți din generația mea, și am fost printre primii în Delta Dunării, atunci când numai Sadoveanu știa de ea. De aceea, ca și călătoriile în India și Europa, eu le leg de tradiția noastră păstorească”.
Ieremia, nu Eliade
În Memorii, Mircea Eliade a oferit detalii biografice importante: „Fratele meu, Nicolae Remus, se născuse cu un an mai înainte, iar după patru ani a venit pe lume Cornelia. Tatăl meu era moldovean din Tecuci și, înainte de a-și schimba numele în Eliade, se numise Ieremia. Dicționarul francez-român pe care l-am folosit tot timpul liceului era semnat: Gheorghe Ieremia”. Motivul acestei modificări de nume? Scriitorul n-a aflat cine știe ce de la părinți: „Tata spunea că au făcut-o din admirație pentru Heliade-Rădulescu”.
Fără un sfanț la Paris
Consilier cultural în Portugalia, la Lisabona, începând cu luna februarie a anului 1941 (după ce, cu un an înainte, onorase funcția de atașat cultural la Londra), Mircea Eliade a ezitat, după 1945, să mai revină în România ocupată de sovietici, temându-se de eventuale represalii din cauza trecutului său de „dreapta”. Așa a ajuns la Paris, în capitala Franței. Fără niciun sfanț în buzunar, scriitorul a trăit una din cele mai negre etape ale vieții, întreținându-se din împrumuturi și din puținii bani pe care-i primea pentru cursul ținut la L’École des Hautes Études, la invitația distinsului filolog și istoric al religiilor Georges Dumézil.
115 ani s-au scurs de la nașterea lui Mircea Eliade, pe 13 martie, la București
„În orice caz, refuzul meu real din 1932 de a avea copii a costat viața Ninei (Mareș - fosta soție a scriitorului)”, Mircea Eliade
„Și, încă din 1941, am dorit din ce în ce mai sincer să am copii”, Mircea Eliade
„Am scris Nuntă în cer la Ciuc… toată melancolia mea dintre sârme, libertatea mea sugrumată prin compunerea cărții”, Mircea Eliade
1949 a fost anul în care Mircea Eliade a publicat la Paris „Tratat de istorie a religiilor”, lucrarea sa de căpătâi
Mircea Eliade a murit pe 22 aprilie 1986 și, potrivit indicațiilor testamentare, a fost incinerat a doua zi. La ceremonia funerară au participat în jur de nouă sute de oameni
„Omul e singurul animal care-și poate rata viața”, Mircea Eliade