Mă uit vrăjită la simularea de catastrofă programată zilele acestea. A început în weekend şi aproape mă întreb care-i rostul. Mă rog, repetiţia e mama învăţăturii, îmi tot repeta bunica mea când eram elevă, aşa că probabil e un rost undeva. Probabil aşa-şi creează pompierii, poliţiştii, medicii automatismele, văd cum comunică ori nu unii cu alţii, şoferii imenselor autospeciale ale salvatorilor îşi dau seama ce şanse au să intre pe tot felul de străduţe cu imensele lor maşinării, şefii de structuri se prind ce au şi ce nu au în dotare.
Probabil că unii dintre voi citiţi acest text după ce aţi stat ceva mai mult prin aglomeraţia de luni dimineaţa din Capitală. De „vină” - deşi e destul de ciudat să spui că e vina cuiva când e vorba de vreun exerciţiu - e vreun scenarist de catastrofe care a imaginat un cutremur la prima ora a unei dimineţi de zi de lucru. Da, aceea dimineaţă când ai senzaţia că toate maşinile din lume s-au adunat pe un singur bulevard, cel pe care eşti tu, şi numai chef să-ţi urle-n cap nişte sirene nu ai, în timp ce încerci să te înţelegi cu copilul de pe bancheta din spate care are de pus toate întrebările din lume tocmai în acel moment, iar şeful întreabă la telefon pe tonul acela binevoitor-avertizor prin care-ți spune că te înţelege că eşti în trafic, dar nu pricepe de ce trebuie să „sufere” el pentru asta. Până la urmă şi noi trebuie să exersăm ce facem la un dezastru. E posibil, nu înjuraţi, cutremurele nu trimit faxuri înainte, pot să lovească la fel de bine şi-n creierii nopţii, şi-n zorii zilei, şi de Crăciun, şi de 1 mai, şi într-o banală zi de duminică.
Doar că noi exersăm zilnic câte un dezastru. E oarecum ironic ca-ntr-o ţară pe care locuitorii ei o descriu ca o catastrofă de la un capăt la altul să organizezi un exerciţiu de catastrofă. Nu neg utilitatea exerciţiului, să ne ferească Dumnezeu de ziua în care vom avea nevoie de experienţa oamenilor care zilele acestea aleargă prin Bucureşti. Neg altceva!
Există catastrofe care nu pot să fie evitate, cum sunt cutremurele, dar şi catastrofe care pot să fie evitate. Şi, când spun asta, mă gândesc doar la infrastructura execrabilă a României. O ţară fără autostrăzi, căi ferate performante, drumuri naţionale sigure! Pe scurt, o catastrofă de la un capăt la altul. Vă daţi seama că suntem în situaţia de a ajunge mai repede de la Bucureşti la Los Angeles, un zbor care se face cu cel puţin o escală, decât să parcurgem cu trenul distanţa Bucureşti - Satu Mare?
Au fost şi sunt demnitari în ţara asta care ar trebui să facă zilnic câte ceva ca să evite colapsul. Şi care, din tot felul de motive, nu fac! La fiecare înmormântare a victimelor unui accident teribil de pe şosele i-aş obliga pe foştii şefi de la transporturi să meargă să dea ochii cu rudele. Poate nu toate, dar sigur multe, decese din accidente puteau să fie evitate dacă nenorocitele acelea de autostrăzi cu ale căror planuri suntem intoxicaţi la fiecare debut de ministeriat erau puse măcar pe jumătate în practică.
Aşa că, să-mi fie cu iertare dacă, în loc să fiu impresionată de efortul oamenilor care simulează salvarea noastră din dezastre, sunt furioasă pe cei care ani de zile au produs doar scuze şi explicaţii. Uneori mi-e mai frică de un drum cu maşina prin ţară decât de un cutremur în Bucureşti!