Rămâne criticilor şi istoricilor literari să dea o dreaptă judecată asupra operei prozatorului, dramaturgului şi scenaristului D.R. Popescu, dar un lucru este deasupra oricărei îndoieli şi anume că multe dintre întrebările pe care el le-a pus, ca şi răspunsurile pe care el le-a dat acestor întrebări, i-au conferit un loc aparte, inconfundabil, de necontestat în patrimoniul culturii româneşti. Exegeză care, de acum, are , cred, câteva repere certe şi anume „Prezentul absent”, volumul de dialoguri Puşa Roth-D R Popescu, „Dumitru Radu Popescu în labirintul mitologiei contemporane” de Constantin Cubleşan şi „D.R.Popescu şi întrebările care rămân” de Cornel Ungureanu. Aşa după cum, activitatea sa de peste cinci decenii ca şef al unor prestigioase publicaţii, de la „Tribuna” clujeană până la „Contemporanul”, hebdomadar al cărui conducere a preluat-o după George Ivaşcu, şi,deopotrivă, ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, pun în evidenţă trăsăturile definitorii ale personalităţii unui adevărat iubitor şi mentor al actului de cultură. Calităţi pe care, cu toată modestia cuvenită, pot spune că am avut privilegiu să i le cunosc şi să i le recunosc.
Dacă nu mă înşel, pentru prima oară când am avut ocazia să mă întâlnesc- şi încă într-un context foarte tensionat- cu scrisul lui D.R. Popescu, a fost pe la jumătatea anilor 60 ai veacului trecut. Atunci când, student fiind, începusem să colaborez la câteva reviste de cultură, printre care şi la săptămânalul „Luceafărul”, al cărui redactor şef era Eugen Barbu. Mă refer la ceea ce de-acum se numeşte „Scandalul Leul Albastru”, care s-a declanşat după ce au apărut primele episoade din nuvela cu acest titlu care s-au soldat o furibundă reacţie a cenzorilor vremii. Ce-i drept, dată fiind notorietatea lui Eugen Barbu şi poziţia sa nu o dată inflexibilă faţă de abuzurile cenzurii, recte:Direcţia generală a presei şi tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştrii, primele episoade au reuşit să vadă lumina tiparului. Se vede,însă, treaba că acestea au deranjat undeva ,,foarte sus’’, aşa că s-a ordonat să nu mai apară episoadele următoare. Foarte adevărat, existau şi motive pentru această alertă, pentru că, aşa după cum a remarcat Cornel Ungureanu, în această nuvelă, aveam ,,imaginea leului bătrân, cel care, după ce e eliberat din cuşcă, nu mai are decât energia de a muri’’. Ceea ce, după cum atât de bine a consemnat Cornel Ungureanu, era o parabolă despre condiţia scriitorului liber, aflat la marginea teritoriului pe care i-l oferă o libertate relativă. Nu este, aşadar, nimic surprinzător în actul cenzurării nuvelei lui D R Popescu, fie şi dacă, la data publicării sale în revista „Luceafărul” ne aflam la începutul timid al unei relative deschideri ideologice şi culturale. S-ar putea crede că, odată ce următoarele episoade nu mai erau tipărite, discuţia s-a închis. Da’ de unde?! A doua zi, dis de dimineaţă, un tânăr şi mai mult decât zelos cadru de la Centrul universitar de partid Bucureşti a convocat studenţii de la facultatea de filologie şi i-a trimis să cumpere de la chioşcurile de Difuzare a presei toate exemplarele de revistă. (Că, imediat după decembrie 1989, acest cadru de nădejde s-a dat de trei ori peste cap şi a devenit anticomunist jurat, asta este altă veste-poveste…) Numai că, aşa după cum va povesti peste ceva vreme confratele Dumitru Constantin, decanul facultăţii de filologie, academicianul Alexandru Rosetti şi prodecanul, conf.univ.dr. Romul Munteanu, au decis ca mai multe din exemplarele confiscate să nu fie puse pe foc, precum suna ordinul tânărului activist intolerant, ci să fie păstrate la aşa-numitul fond documentar al bibliotecii facultăţii, putând fi consultate, desigur, cu anumite aprobări.
O fericită, pentru mine, întâmplare a fost ca, nu peste multă vreme, să discut despre acest subiect cu adevărat fierbinte- eu i-aş spune chiar incendiar- cu însuşi… D.R. Popescu! O fastă întâlnire pe care am avut-o la Cluj-Napoca, mai precis la sediul revistei ,,Tribuna’’al cărei redactor şef era autorul „Leului albastru”. Revistă la care, student fiind, cu ajutorul regretatului poet şi om de cultură Petre Stoica, prin 1969, am trimis spre publicare un articol despre un subiect, iarăşi, foarte fierbinte, dialogul Bisericii Catolice cu aşa-numita lume desacralizată, inaugurat de Conciliul Vatican II. Articol care mi-a atras o zdravănă săpuneală politico-ideologică în „Lupta de clasă”, oficiosul doctrinar al partidului. Fapt pentru care mă aşteptam ca această colaborare cu revista clujeană să ia sfârşit. Din fericire, nu a fost deloc să fie aşa; dimpotrivă, prin inimosul domn Petre Stoica, am primit din partea redactorului şef al revistei, Dumitru Radu Popescu, invitaţia de a mai scrie şi alte materiale şi a le trimite spre publicare. Invitaţie căreia i-am dat curs şi, profitând de participarea la un colocviu naţional studenţesc organizat la Cluj Napoca, i-am făcut o vizită la redacţie. Vizită despre care am şi acum emoţionante amintiri pe care, însă, amân să le mai povestesc, nu de alta dar nu aş vrea să cad în păcatul acelui ,,nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el’’, pe care l-a înfierat versul neiertător al lui Mihai Eminescu.
Nu aş putea, totuşi, să închei aceste îndurerate notaţii fără a evoca o altă întâlnire cu făurarul şi dăruitorul de cultură Dumitru Radu Popescu, aflat, de data aceasta, în calitate de director al Editurii Academiei Române. Editură sub a cărei prestigioasă egidă a apărut o carte care este, cu adevărat, un unicat. Este vorba despre,,Imaginile-limbajul sufletesc’’ cartea regretatei dr. Mariana Săvulescu, care, în calitate de director al Centrului de neuropsihiatrie din Gura Ocniţei (judeţul Dâmboviţa), a gândit şi pus în act un ambiţios proiect de recuperare şi reintegrare prin artă a copiilor cu deficienţe locomotorii. Carte la a cărei lansare, directorul editurii, academicianul Dumitru Radu Popescu, a rostit un cuvânt de o sensibilitate şi de o căldură sufletească de excepţie. Îl revedeam, atunci, după mai mulţi ani de la evenimentele din decembrie 1989, în urma cărora nişte veleitari resentimentari au dorit să îl linşeze, fie şi mediatic, uitând cât s-a străduit şi cum a reuşit Dumitru Radu Popescu să facă, în funcţiile pe care le-a deţinut în acea atât de tulbure perioadă a ultimul deceniu al regimului partidului-unic, pentru breasla scriitorilor şi pentru cultura românească. Subiect dureros pe care nu mi-am permis să îl discut cu domnia sa cu acest prilej, fiind convins că nici domniei sale nu i-ar fi făcut plăcere să o facă.
După această reîntâlnire, mi-am croit, ca să spun aşa, drum către ,,domnul DRP’’şi trebuie să spun că fiecare vizită în biroul domniei sale de la Editura Academiei era, pentru mine, un prilej de bucurie şi de înseninare a gândului. Cu timpul, însă, aceste întâlniri s-au rărit şi,cu mult regret, am aflat că distinsul amfitrion trece prin încercări grele şi dureroase. Încercări din care nu au lipsit nici unele tentative de a-l elimina din fruntea editurii. Ceea ce, dacă nu au reuşit uneltitorii, a reuşit Doamna Neagră! Aşa încât, plecând acum în Lumea Veşniciei, Dumitru Radu Popescu lasă liber locul din biroul directorului editurii,loc pe care, fireşte, îl va ocupa cineva.
În schimb, locul său, în istoria literaturii şi a spiritualităţii româneşti, ca şi în sufletele noastre, a celor care am avut şansa de a–l cunoaşte, nu îl va lua nimeni şi niciodată!