„Deși își fixează atenția pe standarde perfecte, astfel de indivizi își propun să atingă idealul nu neapărat pentru amprenta pe care ar putea s-o lase în lume, nici măcar pentru impresia de genialitate conturată în ochii altora, ci doar pentru a face ceva exact așa cum trebuie. Un astfel de comportament implică însă procese mult mai complexe”, opinează Thomas Curran, profesor de psihologie la London School of Economics și autorul unui studiu științific notoriu, publicat la noi de Editura Trei: „Capcana perfecțiunii” (2024).
O emoție inconfortabilă
Ce procese generează o astfel de conduită? Profesorul Thomas Curran are cuvântul: „Un comportament de acest tip alină de fapt temerile provenite din rușine, din teama că nu suntem suficient de buni pentru a conta sau pentru a fi iubiți de ceilalți - ceea ce este același lucru. Aceste temeri bazate pe rușine ar trebui mai atent studiate, fiindcă în conversațiile despre perfecționism este ușor să omitem diferența dintre lucrurile pe care le facem la exterior și cele pe care le simțim la interior. Rușinea este emoția inconfortabilă care ne spune că nu suntem demni de dragoste și recunoaștere. Este ceea ce simțim atunci când credem că am fost respinși sau, mai rău, ignorați, pentru că nu am putut fi mai buni”.
Dinspre esența identității
În continuare: „Rușinea înțeapă. Ajunge în fiecare sferă a existenței noastre, infectând modul în care ne vedem pe noi înșine în raport cu ceilalți. Rușinea este motivul pentru care obsesia perfecționiștilor pentru perfecțiune este cu mult mai mare decât mândria pe care o simt cei foarte conștiincioși, de pildă. Este o preocupare care atinge însăși esența identității noastre și inadecvarea pe care suntem convinși că o vedem în privirea mustrătoare a celorlalți”. Și o dezvăluire: „Viața mea de până acum, de exemplu, a fost o goană neîncetată după niște realizări peste medie și, odată cu ele, după recunoașterea celor din jur - toate acestea servindu-mi drept sprijin pentru o stimă de sine mai fragilă decât porțelanul”.
O trăsătură relațională
Mai mult: „Să țineți minte cât de diferite sunt interacțiunile dintre oamenii cu un nivel ridicat sau scăzut de perfecționism și cei din jurul lor, fiindcă aceste interacțiuni sunt esențiale pentru a înțelege de ce perfecționismul înseamnă mult mai mult decât standardele înalte pe care ni le impunem singuri. Pentru că perfecționismul este și nu poate fi decât o trăsătură relațională; o problemă a stimei de sine, care nu apare într-un vid din interiorul indivizilor, ci în lumea noastră socială și în urma interacțiunilor pe care le avem cu cei din jurul nostru”.
Dialogul dinăuntru
Și mai limpede: „Începe cu un dialog interior: «Nu sunt suficient de atrăgător, suficient de cool, suficient de bogat, de slab, de sănătos, de inteligent, de productiv» și se termină cu o constatare brutală: «Așadar ceilalți îmi vor observa imperfecțiunile de fiecare dată când vor ieși la iveală, iar din acel moment voi fi o persoană mai puțin acceptabilă în ochii lor»”. Concluzia profesorului Thomas Curran: „Fiecare picătură de energie obținută din această conștientizare va fi folosită mai departe pentru a ne ascunde adevăratul sine de lume și pentru a face tot ce ne stă în putință pentru a întări acele legături despre care credem că sunt fragile, condiționate de perfecțiune, care ne unesc cu alte persoane”.
„Viața mea de până acum a fost o goană neîncetată după niște realizări peste medie și, odată cu ele, după recunoașterea celor din jur - toate acestea servindu-mi drept sprijin pentru o stimă de sine mai fragilă decât porțelanul”, Thomas Curran, psiholog
„Perfecționismul este o trăsătură relațională, o problemă a stimei de sine, care nu apare într-un vid din interiorul indivizilor, ci în lumea noastră socială și în urma interacțiunilor pe care le avem cu cei din jurul nostru”, Thomas Curran, psiholog