„Nostalgia identității imperiale îl va urmări neîncetat - releva istoricul literar Paul Cernat în prologul unui crochiu închinat gânditorului Emil Cioran. După ce va rata transformarea cu forța a României într-un imperiu cu «populația Chinei și destinul Frantei», barbarul atras de rafinamentul civilizației se va salva exilându-se și agățându-se la Paris de amintirea Franței lui Ludovic al XIV-lea. Complexul stigmatului provincial și ura de sine («rușinea de a fi român»), pe care le-a dus în tinerețe la paroxism, definesc și azi o bună parte a elitelor românești”, aprecia profesorul Paul Cernat.
Regretul vieții
Marcăm, în continuare, cele mai incitante comentarii critice: „Reacționar estet și revoluționar vehement, decadent atras de clasicitate și vitalist chinuit de boli, acest profet al apocalipsei și-a iubit «neantul valah» la modul sado-masochist. Cu aceeași vehemență ieșită din invidie admirativă Cioran a tratat și alte etnii (evrei, maghiari). Antifilosoful liric și existențialistul format la școala lui Nietzsche, Spengler și Șestov, a debutat «pe culmile disperării» dându-i șah lui Kierkegaard și a sfârșit ca «sceptic de serviciu» al Europei”. Mai departe: „«Schimbarea la față a României» rămâne cea mai violentă carte din cultura noastră. După o primă bursă la Berlin, se lasă orbit de explozia hitlerismului, de febra Maglavitului și de mistica legionară. Va regreta toată viața această rătăcire «isterică»”.
Exerciții de admirație sau exerciții de calomnie?
Oare? „Va înșela Germania nazistă cu Franța învinsă, iar după eșecul aventurii naționaliste alege Parisul ca loc de reinventare și descompunere fastuoasă. Aici, mărturisește Emil Cioran, a învățat să mănânce și să scrie. Exagera: scria foarte bine și înainte”, opina Paul Cernat. „Alături de partenera sa, profesoara de engleză Simone Boué - adăuga criticul literar -, metecul camuflat și bursierul boem devine un personaj fascinant și retras, care va privi lumea de la înălțimea cvasi-monahală a unei mansarde refuzând premii și devenind celebru la bătrânețe cu înșelătoarele «exerciții de admirație». Numai cine nu-i cunoaște vechea admirație pentru America latină poate crede că și-a bătut joc de «sentimentul paraguayan al ființei».
Fuga de propriul trecut
Printre ultimele acuarele cernatiene: „Omul care l-a «calomniat» pe Dumnezeu și făcea, flamboaiant, apologia sinuciderii era de fapt un fricos și un mare ipohondru, un tip tonic și plin de umor. Emil Cioran a fugit de propriul trecut, de sine însuși și de confruntarea cu moartea refugiindu-se finalmente în vidul desăvârșit al bolii Alzheimer. Face obiectul a numeroase dispute și după moarte. Dintre volumele lui cele mai apropiate îmi sunt «Tratat de descompunere» și «Istorie și utopie». Cel mai atașant Cioran mi se pare însă a fi, de departe, epistolierul și cel din «Caiete» - pseudojurnalul său publicat fragmentar”.
Gânduri aniversare
Mucalit și cârcotaș, Emil Cioran evita momentele festive și brizbrizurile. Nici măcar propria zi de naștere nu-i prilejuia sentimente mai agreabile. Iată ce nota, de pildă, în jurnalul intim pe 8 aprilie 1967: „Ziua mea de naștere. Să trecem mai departe. (...) Cu cât mă gândesc mai puțin la trecerea timpului, cu atât suport mai bine faptele. Interesul pentru scurgerea clipelor e sub toate aspectele nefast pentru sănătate. Dacă vrei să suporți viața, trebuie să uiți timpul”. Sau: „7 aprilie 1971. Mâine, ziua mea de naștere. ȘAIZECI de ani. Sper să mă gândesc la altceva”. A doua zi revenea, totuși, la subiect: „8 aprilie 1971. E mai bine să nu mă gândesc prea mult la ce am făcut în acești șaizeci de ani. O viață! Am o viață în urma mea! E înspăimântător (...) La vârsta mea, aproape toți oamenii pe care-i admir erau morți. Nici unul n-a avut prostul gust s-o lungească până la șaizeci de ani”.
Pe limba nemților
După absolvirea cursurilor liceale la Sibiu, Emil Cioran a început la 17 ani studiul filosofiei la Universitatea din Bucureşti. A fost coleg cu Constantin Noica și elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, „Luț”, cum era alintat de apropiați, i-a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer şi mai ales pe Friedrich Nietzsche.
Gafe, bufonerii, obsesii
În 1933, într-un moment de ascensiune a nazismului după instalarea lui Adolf Hitler în funcţia de cancelar, Cioran a câștigat o bursă a Fundaţiei Alexander von Humboldt, care i-a permis să-și continue studiile de filosofie la Berlin. Contactul cu disciplinata și riguroasa Germanie a dezmeticit în copilul de popă din Rășinari porniri belicoase. Mai mult: în câteva articole notorii în epocă, Emil i se închina lui Hitler și nebuniei lui molipsitoare (după fuga la Paris, în primăvara anului 1934, avea să repudieze aceste scrieri etichetându-le drept rătăciri penibile ale tinereții). „Mi-am urât ţara, i-am urât pe toţi oamenii şi tot universul. Îmi rămânea doar să mă urăsc pe mine: ceea ce am şi făcut, odată cu revenirea disperării”, avea să-și amintească ulterior Cioran, nu fără obișnuita notă de clovnerie fals dramatică. Instalat în orașul de pe Sena, fostul emul al radicalismului de dreapta avea să-și găsească până la urmă liniștea: „După ce am văzut Parisul, Berlinul a devenit zero, nu m-a mai interesat... Parisul a ajuns obsesia mea”.
Omul din spatele măștilor
Emil Cioran a trăit vreme de cinci decenii alături de o singură femeie, Simone Boué. „Sunt semiînsurat”, obișnuia să spună filosoful. Simone, locatar permanent al faimoasei mansarde cioraniene, a fost aceea care a făcut să cadă multe dintre măștile gânditorului român: „În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aș spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cândva: «Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap». Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie recunoscut pe stradă. Dacă era întrebat: «Sunteţi Cioran?», răspundea «Nu!»”.
Nebun vesel de dimineață până seara
De remarcat ce nota Emil Cioran în legătură cu propria moarte în volumul „Pe culmile disperării” (1934), la 23 de ani: „Aș vrea să înnebunesc într-un singur caz. Când aş şti că aş ajunge un nebun vesel, vioi şi permanent bine dispus, care nu-şi pune nici o
problemă şi n-are nici o obsesie, dar care râde fără sens de dimineaţa până seara”. „În faza finală a Alzheimer-ului din 1994, când fratele său Relu îi povestea despre copilăria pe Coasta Boacii, Emil Cioran râdea tot timpul, fără să mai poată vorbi”, remarca istoricul literar Paul Cernat. Curioasă coincidență, nu?
Apatrid-sadea
Deşi a trăit în Franţa până la moarte, Cioran nu a solicitat niciodată cetățenia franceză. Fără să se mai întoarcă vreodată în țara natală, gânditorul a murit la Paris, pe 20 iunie 1995. A fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse. Simone Boué a murit în 1997, la doi ani după Cioran.
112 ani s-au împlinit pe 8 aprilie 2023 de la nașterea lui Emil Cioran
Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap”, Emil Cioran
«Schimbarea la față a României» rămâne cea mai violentă carte din cultura noastră”, Paul Cernat, critic literar
După o primă bursă la Berlin, Cioran se lasă orbit de explozia hitlerismului, de febra Maglavitului și de mistica legionară. Va regreta toată viața această rătăcire «isterică»”, Paul Cernat, critic literar
Omul care l-a «calomniat» pe Dumnezeu și făcea, flamboaiant, apologia sinuciderii era de fapt un fricos și un mare ipohondru, un tip tonic și plin de umor”, Paul Cernat, critic literar