Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dar ce mai înseamnă, în 2026, a fi dascăl într-o Românie care pare să fi uitat alfabetul recunoștinței? Învățătorul de astăzi nu mai este doar un transmițător de cunoștințe, a devenit un supraviețuitor al unui sistem care îl sufocă, un apostol rătăcit într-o societate a consumului imediat, unde „a avea” a înghițit definitiv pe „a fi”.
Dacă odinioară învățătorul era, alături de preot și doctor, stâlpul comunității, astăzi, este tratat cu o atitudine de superioritate de o clasă politică ce se hrănește din ignoranța maselor. A fi învățător astăzi înseamnă să ai curajul de a modela viitorul cu mâinile goale, în timp ce statul îți întoarce spatele, oferindu-ți în loc de respect, promisiuni deșarte și legi ale educației schimbate la fiecare răsărit de soare.
Nu este o întâmplare că învățământul românesc se află în derivă. Este rezultatul unui proces sistematic de devalorizare. O clasă politică mediocră se teme de un popor educat, pentru că un popor care gândește critic este un popor greu de manipulat. Prin urmare, sabotarea școlii a început prin lovitura cea mai cinică: umilirea financiară a dascălului.
Este o realitate dureroasă și revoltătoare faptul că, astăzi, un profesor debutant sau un învățător cu vocație ajunge să câștige un salariu mai mic decât un muncitor necalificat dintr-o fabrică. Fără a minimaliza munca onorabilă a nimănui, este o aberație logică și socială ca efortul de a forma caractere, de a preda limba română, istoria și valorile morale să fie remunerat la nivelul minim de subzistență. Un stat care își plătește dascălii mai prost decât pe cei care execută sarcini repetitive este un stat care și-a semnat condamnarea la subdezvoltare.
Dacă vrem progres, dacă vrem ca România să nu mai fie doar o sursă de forță de muncă ieftină pentru Occident, trebuie să regândim ierarhia valorilor. Un stat sănătos este cel care investește masiv în cei doi plămâni ai săi: educația și medicina, sub umbrela unei justiții nepărtinitoare.
Este imperativ ca profesorul să fie ridicat, din punct de vedere al salarizării și al statutului social, la același nivel cu magistratul și doctorul. De ce? Pentru că greșeala unui magistrat trimite un om la închisoare pe nedrept, greșeala unui doctor trimite un om în mormânt, dar greșeala unui profesor, cauzată de demotivare și lipsuri, distruge generații întregi și condamnă o națiune la moarte spirituală. Fără învățătorul care să-i pună stiloul în mână, doctorul nu ar ști să scrie rețete, iar magistratul nu ar ști să citească legea. Este timpul ca miza financiară să reflecte această responsabilitate uriașă.
Pentru a înțelege ce am pierdut, trebuie să privim spre cel care a pus temelia: Gheorghe Lazăr. Data de 5 iunie nu este aleasă la întâmplare, este ziua de naștere a acestei personalități marcante a Transilvaniei, născut la Avrig în 1779. Lazăr a fost „voievodul culturii”, omul care a înțeles că fără o școală în „limba maicii sale”, românii vor rămâne iobagi pe propriul pământ.
Gheorghe Lazăr a luptat cu sistemul vremii sale, cu episcopii care doreau slavo-greaca și cu boierii care nu credeau în forța limbii române. În 1818, la Școala de la Sfântul Sava, el a început o revoluție: a predat aritmetica, trigonometria și filosofia în limba română. A format elite, precum Petrache Poenaru, și a pus bazele terminologiei științifice.
Gheorghe Lazăr a murit sărac, la doar 44 de ani, epuizat de o muncă titanică, dar a lăsat în urmă o flacără. Este tragic să constatăm că, la peste 200 de ani distanță, învățătorii români se luptă cu aceleași lipsuri și cu aceeași neînțelegere din partea „marilor boieri” ai politicii actuale, care preferă să investească în orice altceva, numai în mințile copiilor nu.
Ziua de 5 iunie trebuie să fie momentul în care societatea civilă cere socoteală. Nu mai avem nevoie de discursuri sforăitoare despre „România educată” în timp ce școlile de la sate cad pe elevi, iar profesorii navetiști își dau jumătate din salariu pe benzină.
Adevărata prețuire pentru Gheorghe Lazăr nu stă în depunerea de coroane la bustul său din Piața Universității, ci în schimbarea grilei de salarizare. Progresul unei țări se măsoară în numărul de cărți citite și în demnitatea cu care dascălul pășește în clasă. Un profesor împovărat de nesiguranță și umilit de stat nu poate forma generații educate în spiritul libertății și al onoarei.
Învățământul românesc se află astăzi la o răscruce. Ori alegem să ne salvăm dascălii, ridicându-i la rangul pe care îl merită, ori ne asumăm prăbușirea definitivă într-un ev mediu digital, în care tehnologia va masca doar o uriașă lipsă de spirit.
Să ne amintim de cuvintele lui Mihai Eminescu, cel care a văzut în învățământ singura scară către mântuirea națională. Pentru Eminescu, educația nu era o bifă într-un raport ministerial, ci însăși trezirea divinității din om:
„Şcoala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogi, pe când adică va fi şcoala şcoală, statul stat şi omul om, precum e în toată lumea, iar nu cum e la noi – adică ca la nimeni, unde găseşti în cercurile cele mai înalte oameni care trăiesc în vecinică duşmănie cu gramatica necum cu alte cunoştinţe sau cu dreapta judecată.”
De Ziua Învățătorului, să ne rugăm ca aceste „puteri sufletești” să găsească ecou și în conștiința celor care ne conduc, pentru a înțelege că investiția în învățământ nu este o cheltuială, ci singura asigurare de viață a acestui neam.
La mulți ani, dragi dascăli, eroi tăcuți ai unei Românii care încă vă așteaptă să o salvați!
Citește pe Antena3.ro
