Informații revelatoare ne-au fost oferite de criticul și istoricul literar Paul Cernat: „Mihai Eminescu s-a născut, după suficiente mărturii, în decembrie 1849, probabil pe 20 sau 21, dar în cele din urmă a rămas, oficial, pe 15 ianuarie 1850, cum a stabilit Titu Maiorescu după descoperirile istoricului N. D. Giurescu din catastiful Bisericii Uspenia din Botoșani. Poetul și-a aparținut foarte puțin, fiind revendicat/anexat «imagologic», postum, de toate oficialitățile. A fost naționalizat și etatizat, mitizat și demitizat, (post)modernizat și comercializat, folosit ca armă identitară. Cât a trăit însă, numai oficial n-a fost. Știa el ce știa când scria în Odă: «Ca să pot muri liniștit/Mie pe mine redă-mă.» N-a murit liniștit. Un Eminescu «viu», pe care îl revendică atâția, ar fi mai degrabă un Eminescu redat, cu onestitate, datelor epocii sale, cu crizele și tensiunile ei, nu îmbălsămat abuziv după agendele și fantasmele noastre ideologice.”
Schizofrenie dublată de autism?
Pe firul acestei minibiografii excepționale: „Biografia lui Mihai Eminescu este povestea unui om care merită mai degrabă compasiune decât admirație/detestare. Cu siguranță, nu e un model de urmat, având în vedere că a abandonat repetat școala, a vagabondat și a lăsat permanent impresia că este incapabil să-și poarte singur de grijă, cam ca Mozart. Detaliu explicabil având în vedere că suferea de o formă destul de gravă de schizofrenie, dublată, (cel mai probabil) de o formă ușoară de autism, cam ca da Vinci. Dar, între noi fie vorba, artiștii cu biografii exemplare pot fi numărați pe degetele opozabile de la mâini, deci să alunecăm pe panta biografiei interpretabile e cam facil.”
Nichita, Vieru, Arghezi, Păunescu, Coșbuc, Cărtărescu…
Să lămurim, acum, și alegerea titlului: „Opera lui, însă, e extraordinară. Nu neapărat prin calitate (pentru că e inegală și are ceva balast), ci printr-un detaliu lăsat în umbră mereu: opera lui este așa inegală și are atât balast pentru că îi cuprinde pe mulți alți creatori români ulteriori lui, diferiți și ca stil, și ca epocă.” Adică? „În opera lui îl găsim pe Nichita («Nu credeam să-nvăț a muri vreodată») dar și pe Grigore Vieru («De la Nistru pîn la Tisa...»). O memorie bună îl poate repera pe Arghezi («Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl») dar și pe Păunescu («Ați mai purta osînda, ca vita de la plug?»). Coșbuc scoate capul și din plugul anterior menționat, dar și de prin toate poeziile ușurele. Iar în proză, deși scrisă acum 150 de ani, dai până și de autori vii și sănătoși tun, ca Mircea Cărtărescu. «Sărmanul Dionis» e, pe alocuri, de-a dreptul orbitor. Lista poate fi mai lungă, căci Eminescu a «colportat» sau a «teleportat» din viitor zeci de autori, de valori și stiluri diferite, de parcă ar fi ceva firesc.” Cu mai puține cuvinte, un poet-matrice.
Maimuțe și papagali
„Așadar - a conchis Paul Cernat -, în pofida celor care îl contestă, dar și dincolo de masa inertă a celor care l-au sanctificat sau l-au găsit deja sfânt în calendar pe 15 și pe 15, Eminescu dă, și azi, senzația că ne-a făcut pe toți (în sensul propriu al expresiei, mai mult). Dă senzația că limba în care a scris e pur și simplu limba de zi cu zi pe care o vorbim noi, un secol mai târziu. asta în condițiile în care, la 1880, oamenii vorbeau cam ca în Creangă (la țară) și cam ca în Caragiale (la oraș). Formularea «X a scris în limba lui Eminescu» e posibil să aibă o bază mult mai reală decât «X a scris în limba lui Shakespeare». Puțini englezi vii își mai vorbesc cu «Thou art unfit for any place but hell.» Chiar Eminescu pare să fie conștient de asta în cea mai scurtă și mai captivantă (în toate sensurile) poezie a lui: «Se bate miezul nopții». Dincolo de poezie, care e o realitate subiectivă și înșelătoare, el a avut un simț al limbii excepțional. Nu doar un simț dezvoltat al cuvântului, ca semn. Azi, se vor aduna iar coroane în Cimitirul Bellu iar Eminescu va muri și anul acesta, alienat și sărac, dar «rege peste maimuțele și papagalii lui interiori». Și exteriori.”
Friedrich și Mihai - similitudini
„Am citit mai demult un text al Martei Petreu despre similitudinile «culturale» ale psihozelor lui Eminescu și Nietzsche. Interesant. Însă lucrurile pot fi împinse mai departe inclusiv în planul disputelor privind diagnosticul.”, apreciază Paul Cernat. Și imediat explică: „Evoluția postumă a celor două dosare medicale e tulburătoare (minus conspiraționismul, în cazul lui Friedrich Nietzsche, dar asta ține deja de particularitățile geopolitice ale României și de instrumentările naționaliste ale cazului din anii ‘80 încoace). Nietzsche a fost, asemeni lui Eminescu, diagnosticat cu sfilis, supus unui tratament cu mercur și suspectat de inflamație meningeală, pentru ca ulterior să fie emisă «în orb» ipoteza unui sindrom maniaco-depresiv sau chiar a unei schizofrenii (ca la Eminescu), în ambele cazuri semnele de întrebare persistând până azi.”
Nihilism european modern
Tot aici: „Diferența ar fi dată, în cazul gânditorului german, de prezența unei maladii a vaselor cerebrale mici și a unei demențe vasculare cauzate de AVC-uri repetate, cu hemipareză stângă, cauza morții fiind pneumonia de aspirație (prin comparație, Eminescu a suferit, în ultima perioadă, de o endocardită malignă). În ambele cazuri, perioada de imediat dinaintea declanșării crizei psihice majore a fost cea a maximei creativități. Ambii au fost autori emblematici ai nihilismului european modern (Nietzsche ca filosof, Eminescu ca poet), maladiile lor suprapunîndu-se «maladiilor» receptării, iar moștenirea lor politică a fost, din varii motive, supusă controverselor.”
Fără perdea
La final, un mister (vesel): „N-am înțeles niciodată prea bine de ce Eminescu, în versurile sale fără perdea scrise pentru «caracuda» și agapele Junimii, îl batjocorește așa de rău pe «pudicul» Anton Naum (nu dau exemplele cele mai porcoase). Poate tocmai pentru că Anton Naum era «pudic» precum duduca de la Vaslui, cu care junimiștii de pe «ulița mică» aveau o problemă. Arta poetică «Un tablou cuviincios» - un revers licențios la «Cu gîndiri și cu imagini» - e un atac și pe față și pe dos la prejudecățile culturii pudorii:
Mulți ați rîs de-a mele versuri
Nici mai știu cum să vă-mpac
Și-orice-ncerc la urma urmei
Tot nu e pe-al vostru plac.
Pentru azi – o noapte-ntreagă
Mi-am muncit sărmanii crieri
Doar să pot să vă iau ochii
Cu icoane și descrieri
Ci-n sfîrșit gîndii în mine
Că ce-i simplu-i și frumos,
Deci vă dau în versuri simple
Un tablou cuviincios.
Lîngă treucă la fîntînă
Stă copila desculțată
Mozolind izmene albe
Din spatele ne arată
Piciorușele-i sînt albe,
Ea e plină, grăsulie,
O fetiță de acelea
Cum îi plac lui Pompilie (Miron Pompiliu, n.r.).
Dar deodată ea, răstită,
Face dreapta, împrejur,
S-o pupați cu toții-n față
Iar Naum s-o pupe-n cur... coaste.
176 de ani se vor fi împlinit în 15 ianuarie (dată de naștere recunoscută oficial) de la nașterea lui Mihai Eminescu.
„Ca să pot muri liniștit, mie pe mine redă-mă.”, Mihai Eminescu
„Un Eminescu «viu», pe care îl revendică atâția, ar fi mai degrabă un Eminescu redat, cu onestitate, datelor epocii sale, cu crizele și tensiunile ei, nu îmbălsămat abuziv după agendele și fantasmele noastre ideologice.”, Paul Cernat, istoric literar
„Cu siguranță, Eminescu nu e un model de urmat, având în vedere că a abandonat repetat școala, a vagabondat și a lăsat permanent impresia că este incapabil să-și poarte singur de grijă, cam ca Mozart.”, Paul Cernat, istoric literar
„Eminescu suferea de o formă destul de gravă de schizofrenie, dublată, (cel mai probabil) de o formă ușoară de autism, cam ca da Vinci.”, Paul Cernat, istoric literar