„Gauguin credea că reînnoirea artei și a civilizației europene o datorăm, în cea mai mare parte, «primitivilor». Ideea în sine nu era nouă. Ea își avea originea în mitul romantic al «Sălbaticului Nobil», răspândită de gânditorii Iluminismului, ultima ei sursă constituind-o tradiția străveche a unui paradis pământean în care trăise omul - și ar fi putut să trăiască iarăși -, într-o stare de totală inocență. Dar nimeni n-a mers, înaintea lui Gauguin, atât de departe în punerea în practică a doctrinei primitivismului”. Aceste aprecieri formulate de istoricul de artă H.W. Janson dezvelesc parțial fibra introvertitului Eugène Henri Paul Gauguin. Omul care a pictat un Hristos galben cu aceeași dezinvoltură cu care a oferit-o lumii pe Areoi, fata din Tahiti, a fost, fără îndoială, mult mai complicat.
Don Pio Moscoso
Câteva dintre aceste tușe intime vom încerca să surprindem în continuare, pentru că istoria vieții și a operei lui Gauguin a fost totuși destul de bine evidențiată de biografi. Micuțul Paul a venit pe lume într-un Paris vânturat de revoluții și îngrădit cu baricade. „De când, la 10 decembrie 1848, prințul Ludovic Napoleon Bonaparte a fost ales cu o majoritate zdrobitoare capul republicii, jurnalistul politic Clovis Gauguin, tatăl viitorului pictor, nu mai avea liniște. Alegerile prezidențiale însemnaseră o înfrângere pentru cei de la ziarul Le National, care se străduiseră din răsputeri să desfășoare o campanie în favoarea candidaturii generalului Cavaignac”, evoca Henri Perruchot în poate cea mai completă biografie a artistului postimpresionist. Clovis - specula Perruchot - era convins că o lovitură de stat va pune capăt celei de-a doua republici franceze, credință care l-a determinat pe Gauguin senior, care vedea deja viitorul propriei familii în culori sumbre, să ia o decizie care o șocat-o pe Aline, mamă a doi copii și soție iubită: emigrarea în Peru, unde Gauguin miza pe sprijinul unei rude îndepărtate, dar putred de bogate (don Pio Moscoso).
Moartea lui Clovis, bucuriile copilăriei
În august 1849, Clovis și Aline, împreună cu cele două odrasle, Fernande-Marcelline-Marie și Eugène Henri Paul, se îmbarcau la Le Havre pe un bric modest care asigura legătura între Franța și America de Sud. De aici a început, de fapt, odiseea lui Paul Gauguin... Bolnav de cord și agresat de grosolăniile căpitanului de pe nava Albert, Clovis avea să sufere o ruptură de anevrism chiar înainte să ajungă la destinație. Doborâtă de durere și îngrozită de perspectiva vieții în Peru, Aline avea să-și îngroape soțul în orașul Port-Famine. Cu doi copii în grijă, ea și-a luat inima în dinți și a bătut la ușa unui bărbat pe care nu-l mai văzuse niciodată: Tristan „Pio” Moscoso. Surprinzător, cei trei năpăstuiți au fost primiți extraordinar, drama pierderii lui Clovis impresionând această familie înstărită din Lima. Au urmat ani de nestăvilite bucurii. Alături de mamă și de sora mai mare, Paul Gauguin și-a petrecut copilăria într-o locuință luxoasă, în care mișunau servitorii, unde aveau loc recepții simandicoase la care participau cei mai importanți oameni din Peru, mai ales după ce ginerele lui don Pio, colonelul Jose Rufino Echenique, a devenit președintele statului sud-american.
Magnolii, lame, palmieri
„Până la vârsta de șase ani și jumătate, limba pe care o va învăța Gauguin nu va fi franceza, ci spaniola. Arborii pe care-i va cunoaște nu vor fi stejarul sau plopul, ci palmierul, magnolia sau jacaranda. Animalul care-i va atrage primele priviri va fi lama, care, în turme numeroase, invada la acea vreme piețele din Lima”, nota Henri Perruchot, istoricul de artă care a petrecut cincisprezece ani scormonind trecutul pictorului francez. „Gauguin - mai amintea Perruchot - nu va ști ani buni ce este ploaia, dar va cunoaște în schimb cutremurele, nelipsite într-o lună în capitala Perului. Și, departe de a constitui o curiozitate sau un spectacol neobișnuit, bărbații și femeile de culoare vor lua parte la împrejurările obișnuite ale vieții sale”.
Regula nebuniei
În casa lui don Pio, Aline, Marie și Paul au avut la dispoziție doi servitori, o femeie de culoare și un chinez, dar au fost nevoiți să tolereze și un nebun care nu de puține ori tulbura somnul micuților francezi exilați. În volumul „Viața lui Gauguin” (Editura Meridiane, 1968), Henri Perruchot semnala: „La Lima, în timpul copilăriei lui Paul, proprietarii erau supuși unei norme speciale, așa-numita regulă a «nebuniei»: fiecare dintre ei trebuia să întrețină un nenorocit cu mințile rătăcite. Acești nefericiți erau ținuți în lanțuri pe acoperișurile-terasă”. Mai departe, un episod care l-a marcat pe viață pe Paul Gauguin, relatat magistral de Perruchot: „Într-o noapte cu Lună plină, nebunul lui don Pio a reușit cumva să se dezlege. A coborât scara și a pătruns pe nesimțite în camera în care dormeau frații Gauguin și micuța fată de culoare. Pe nesimțite, el s-a oprit lângă patul lui Paul, care l-a simțit. Când a deschis ochii, nebunul s-a retras la fel de liniștit precum venise”.
În cetatea regilor
De remarcat că treizeci și cinci de ani mai târziu, la Arles, în sudul Franței, Gauguin, un bărbat matur, se va dezmetici nopți la rând din somn simțind un individ cam într-o ureche aplecat să-l privească. Doar că în acest ultim caz, în discuție intră Vincent van Gogh… Să revenim însă la poveștile mai puțin cunoscute care-l au în prim-plan pe autorul tabloului „De unde venim? Ce suntem? Unde mergem?” (pe Gauguin adică). Din anii petrecuți în Ciudad de los Reyes (Cetatea Regilor), copilul Paul a păstrat amintiri înduioșătoare, cum ar fi ziua în care a fost surprins de buna sa mamă practicând „un joc de adulți” cu o „verișoară” de seama lui: „Câteva palme aplicate de o mână elastică, parcă de cauciuc, a sancționat aceste abateri, palme însoțite de altminteri de îndată de certuri tandre și de săruturi. Cât era de grațioasă și de frumoasă mama când își punea costumul de peruviană!”.
„Copilul acesta va fi ori un cretin, ori un geniu!”
La începutul anului 1854, paradisul de la Lima a început să se destrame, frământat de convulsiuni politice care aveau să-l înlăture de la putere pe ginerele lui don Pio. În ianuarie 1855, familia Gauguin a fugit din nou de norii grei ai revoluțiilor sângeroase, înapoi în Franța, la bunicul Guillaume (pe care nu aveau să-l mai prindă în viață), în Orléans. Universul miraculos al Perului avea să se risipească pentru totdeauna, fără a fi uitat însă vreodată de Paul Gauguin.
Masca unei calculate nepăsări
Înscris într-un pension, „spaniolul-peraun” Paul Gauguin, care nici măcar nu înțelegea prea bine limba franceză, s-a adaptat greu. A fost un elev ciudat, care prefera reveria în detrimentul studiului. Unul dintre profesorii din acea perioadă l-a descris într-un mod extraordinar: „Copilul acesta va fi ori un cretin, ori un geniu!”. Gauguin va derula la maturitate aceste momente, triste până la urmă: „Cred că acolo am învățat să urăsc ipocrizia, falsa virtute, delațiunea, dar și să mă feresc de tot ce era contrar instinctelor, inimii și rațiunii mele”. Pentru a-și întreține copiii lăsați la Orléans în grija unei prietene, Aline și-a deschis la Paris un atelier de croitorie. Departe de mamă, Paul avea să se închidă în sine, să se înăsprească, să-și camufleze sensibilitatea sub masca unei calculate nepăsări: „Pentru a spune «Te iubesc», ar trebui să-mi sfărâm toți dinții” - brava micuțul Paul în amintirile pictorului îndrăgostit de Tahiti.
Marinar fără chemare
Gauguin va alege inițial, probabil din irepresibila dorință de libertate, cariera de marinar. „Artistul s-a îmbarcat, la 7 decembrie 1865, la Le Havre, la bordul unui vas, Luzitano, cu destinația Rio de Janeiro. Probabil pe acele cheiuri, în bătaia vântului sărat, Paul, eliberat de constrângerile din Orléans și Paris, s-a simțit din nou liber, ca în copilăria trăită la Lima. Până la urmă, a pleca înseamnă a te naște din nou”, opina filosoful și istoricul Henri Perruchot în studiul închinat existenței lui Paul Gauguin.
120 de ani s-au împlinit pe 8 mai 2023 de la moartea pictorului Eugène Henri Paul Gauguin
Edgar Allan Poe, Barbey d’Aurevilly, Balzac și Shakespeare erau autorii preferați ai pictorului Paul Gauguin
„Mi-am pierdut copila, nu-l mai iubesc pe Dumnezeu. Ea se numea, ca și mama, Aline”, Paul Gauguin, pictor
„Pentru a spune «Te iubesc», ar trebui să-mi sfărâm toți dinții”, Paul Gauguin, pictor