La catedră, se știe, antropologul, etnologul și îndrăgitorul de limbi balcanice Gheorghiță Ciocioi: „La prima vedere, «spălatul putinii» ar părea o expresie pur românească, sensul fiind: a fugi, a o șterge rapid, a pleca în grabă mare/pe furiș. Așadar, cu totul alte conotații decât cele literale, expresia, în sine, făcând parte din categoria cuvintelor și enunțurilor «corupte» («a da sfoară» în țară, cât ai zice «pește», «țâță de mâță» - unde termenul sârbesc țîț/a are tot înțelesul de pisică, fiind întregitor de «nume» etc.)”.
„Și voi spăla putina la Roma…”
„«A spăla putina», expresie bine cunoscută în folclorul nostru - a urmat Gheorghiță Ciocioi -, are origini slave sud-dunărene. Sensul este chiar cel redat în românește, fără vreo legătură însă cu trimiterea la corvoada spălării vreunui hărdău/vas uriaș în care s-ar putea pune mai apoi brânză, murături etc. Sintagma dată este întâlnită, după 1800, și în limba bulgară scrisă - la începuturile creării limbii moderne, dar și în basmele bulgărești). La noi, în 1855, presa o înregistrează deja în forma de acum știută («și voi spăla putina la Roma», Foiletinul Zimbrului, nr. 23, 1855)”.
Limba noastră prietenoasă
Pe firul „Dicționarului”: „«S polet.. (po) pătea na» (bg.), întregit adeseori prin gând (misălta), ori vânt (veatăra) se tălmăcește prin «cu zborul (gândului/vântului) pe calea de...; ca gândul/vântul să zbori pe cale, să fugi rapid, pe nesimțite, neștiut. Așadar, o plecare urgentă. Ca în multe alte expresii preluate în română, termenii au fost înlocuiți în timp (după perioada înlăturării slavonei din Biserică și cancelarie) cu unii ceva mai «prietenoși»”. Și mai limpede: „Cum în limbile slave înseși cuvintele au căpătat sensuri diferite față de slava comună (polonă: pokój = cameră; bulgară: pokoi = liniște, pace, de pildă), nu e de mirare că în românește adaptările unor termeni vor merge până acolo încât se va face loc altora, cu păstrarea înțelesului enunțului din limba din care acesta a fost preluat”.
Cu sania între două coaste (persane)
Și-acum, un mister de sezon - „derdeluș”: „Numele locului îndrăgit de copii, destinat săniușului, alunecării pe o coastă, la vale, este unul de origine persană: «darre» = vale, două coaste ale unor dealuri/munți. Preluat de români din limbile turcice. În turcă, «dere» și-a păstrat înțelesul de vale, despicătură între două culmi de deal ori munte, prin care poate curge o apă, ori ba. Sensul de «râu» derivă de aici - «între două coaste». «Derede» = la vale/pe coastă. În alte limbi turcice și indo-iraniene (turkmenă, kurdă etc.) «derdelo» are înțelesul de «la vale», «valea», «pleacă în grabă»”.
Ce „hram” purtăm?
Alt cuvânt cu origine uitată - „hram”: „Cu înțelesul, astăzi, în românește, de sărbătoare a unei biserici, patron, ocrotitor al unui sfânt lăcaș, «hram», în limbile slave, desemnează, prin comparație cu limba română, biserica în sine, un templu religios, «hramul bisericii» putând fi considerat un pleonasm”. Știați? Hai, mai departe: „Numele templului religios («templum» în latină datează din secolul al VI-lea î.Hr., cu referire la lăcașurile de cult romane), în slava veche («hramă»), a fost împrumutat, cel mai probabil, prin contactul slavilor cu popoarele de origine turcică (khazari, proto-bulgari etc.), avându-și originea în limba arabă - ḥarām (de la rădăcina ḥrm) = «interzis, mai ales oprit din punct de vedere religios», de neatins. De la «locul interzis» - sanctuarul -, înțelesul se va extinde și asupra clădirii religioase în sine, care îl adăpostea”.
„Muștiuc” și „ciubuc”
Rădăcinile cuvântului „muștiuc”: „Pronunțat și muștuc. În expresii: a trage una peste muștuc - a lovi pe cineva (care «trăncăne», «cântă», «bălmăjește») cu pumnul/palma peste gură. Muștiucul este parte a unor instrumente de suflat care se așază la gură, imameaua ciubucului ori capăt al unei țevi. Mundstück este de origine germană: Mund - gură; stück - bucată/piesă. Dar „ciubuc” (tot rimează!)?: „Ciubuc/a face un ciubuc - cu sensul de pipă turcească, având o țeavă lungă, este, la origine, un cuvânt persan: çūb, çūbak, cu înțelesul inițial de băț, tijă, ramură, creangă. La plural - čibuχlar - bețe [Codex Cumanicus, 1303]. După apariția fumatului, în turcă, va căpăta și sensul de băț (lung) scobit/ tijă/tub pentru inhalarea fumului de tutun - çubuḳ vel çibuḳ [Meninski, Tezaur, 1680]. Termen împrumutat din turcă odată cu obiceiul/viciul dat”. Dar multe cuvinte au mai împrumutat turcii din persană (și noi de la turci)!
Un mic serviciu
În completare: „Curățatul/îngrijirea ciubucului/ciubucelor - o treabă deloc ușoară - de către slujitorul (ciubucciul) unui nobil/domn însemna puțini bani primiți drept răsplată. În timp, un mic serviciu adus cuiva (pe lângă slujba «de bază») și primirea unei plăți (de obicei mărunte) pentru acesta vor ajunge să fie echivalate cu «făcutul (curățatul) unui ciubuc»”.
„Băieșii” și „băieșa”, misterul unei populații și al unei limbi
O istorioară întortocheată (și sensibilă): „«Băieșii» rămân, pentru etnologi, o enigmă a istoriei. Cu o origine necunoscută, aduși - neprecizat când și de unde -, ca lucrători în minele metalifere din Ardeal, ajungând să se ocupe inclusiv cu «dulgheritul» (stâlpii de susținere din «băi») și devenind mai apoi «lingurari», făuritori de obiecte mărunte casnice din lemn, băieșii își vor uita limba maternă, folosind doar limba română (pe întreg cuprinsul Peninsulei Balcanice, alături de limba țărilor în care locuiesc). Românii, evident, nu îi socotesc români. Nici aceștia nu spun că sunt români. În Ungaria, dar nu numai, sunt socotiți, cel mai adesea, țigani”.
Una, două, la Ierusalim
În plus: „În 2008, o placă de marmură în «limba băieșă» a fost așezată la biserica Pater Noster din Ierusalim, acolo unde rugăciunea e trecută în peste 100 de limbi. Un «Tatăl nostru» scris cu o grafie maghiară adaptată unui grai românesc de către băieșii din Ungaria. O nouă «limbă», ajunsă, așadar, mintenaș la Ierusalim. (…) Pe lângă «moldovenească», ori «vlaha» din Serbia și Bulgaria, românii s-au ales, iată, și cu «băieșa»...”
Voievodul „bulgar” de la Curtea de Argeș
Că tot am documentat recent „enigma Basarab”: „Biserica celor «40 de Mucenici» din Târnovo este considerată Panteonul țării vecine de la sud de Dunăre. Hani, țari bulgari… Pietre tombale mai vechi ori mai noi (Caloian a fost reînhumat aici cu doar câțiva ani în urmă). Atrage atenția în mod aparte înscrisul de pe un mormânt: Besar”. Cine-i acest „Besar”? „Un nobil (bulgar) - considerat începătorul neamului Basarabilor. Că Ioan (Ivanko) Basarab avea proprietăți la sud de Dunăre o dovedește însăși mănăstirea Sfântului Dimitrie de pe Lom - consemnată în mai multe documente turcești ca fiind a lui Basarab și ocrotită veacuri la rând de domnitorii munteni. În Bulgaria, apar cărți, se scriu articole, despre voievodul «bulgar» de la Curtea de Argeș...”. Fabulos! „Cât de bulgar a fost însă Basarab Întemeietorul o dovedește un document al lui Carol Robert de Anjou, în care domnul e numit Basarab,…, infidelis Olahus Nostris”.
Misterul de la Biserica Domnească
Și totuși, la Biserica Domnească de la Curtea de Argeș, în tabloul cititorilor, sunt reprezentați Vladislav Vlaicu și soția sa, ori Ana, fiica domnitorului-ctitor, Nicolae Alexandru, țariță de Vidin, împreună cu țarul de Vidin, Ivan Strațimir (fiul Teodorei Basarab, nepot al lui Basarab I)? Asta da dilemă! (pe care, firește, a încercat s-o risipească antropologul Gheorghiță Ciocioi: „Inscripția nu a păstrat numele cititorilor, iar titulatura «de stăpânitor al Ungrovlahiei, Vidinului și întregii părți a Vidinului», în contextul cuceririlor maghiare și recuceririi zonei Vidinului, cu revenirea Anei pe tron, face ca disputa mai veche între istorici, pe tema dată, să devină una actuală”.
Moneda
În concluzie? „Moneda din timpul lui Strațimir, aflată în biserică, a fost considerată, de asemenea, de către unii istorici pur întâmplătoare, în vreme ce alții au văzut în aceasta un indiciu al ctitoririi de către ginerele-țar și fiica lui Nicolae Alexandru (în sensul donării unei mari sume de bani) faimoasei biserici, încheierii lucrărilor acesteia. Deși pare greu de crezut că între Vlaicu și sora sa, împărăteasa Ana de Vidin, va fi existat o dispută în privința tronului tatălui lor, Nicolae Alexandru. Și, totodată, că cei doi frați ar fi împreună în tabloul cititorilor. Da, Vlaicu a stăpânit Vidinul puțină vreme, dar nici sora sa împărăteasa și cumnatul său nu puteau rămâne fără «loc de muncă» și titulatură. Fie câtuși de puțin”.
„La prima vedere, «spălatul putinii» ar părea o expresie pur românească, sensul fiind: a fugi, a o șterge rapid, a pleca în grabă mare/pe furiș”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„«A spăla putina», expresie bine cunoscută în folclorul nostru, are origini slave sud-dunărene”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„Cu înțelesul, astăzi, în românește, de sărbătoare a unei biserici, patron, ocrotitor al unui sfânt lăcaș, «hram», în limbile slave, desemnează, prin comparație cu limba română, biserica în sine, un templu religios”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„Curățatul/îngrijirea ciubucului/ciubucelor - o treabă deloc ușoară - de către slujitorul (ciubucciul) unui nobil/domn însemna puțini bani primiți drept răsplată”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog