Lucrările vor fi expuse la Biblioteca Academiei Române, în Sala Theodor Pallady din Calea Victoriei 125 – intrarea prin bulevardul Dacia.
Vernisajul va avea loc marți, 10 octombrie, ora 12:00 și va fi precedat de un simpozion la ora 11:00, în Amfiteatrul Ion Heliade Rădulescu, unde vor avea alocuțiuni: Acad. Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române; Înalt Preasfințitul Aurel Percă, Arhiepiscop Mitropolit de București; Înalt Preasfințitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit emerit; Preasfințitul Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic de București; Părintele Francisc Ungureanu, postulator pentru cauza de canonizare a Fericitului Vladimir Ghika, amfitrion fiind Acad. Niculae Noica, membru de onoare al Academiei Române, Directorul general al Bibliotecii Academiei Române.
Cu ocazia Anului Jubiliar al Fericitului Vladimir Ghika, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, în parteneriat cu Romfilatelia, va lansa un „plic prima zi”, prezentat de Doamna Cristina Popescu, Director General Romfilatelia, și o serie de medalii jubiliare realizate la Monetăria Statului, prezentate de Domnul Octavian Schen, Director General, care marchează 10 ani de la beatificarea, 100 de ani de la hirotonirea și 150 de ani de la nașterea Fericitului Vladimir Ghika.
Expoziția din Sala Theodor Pallady prezintă o selecție din cărțile bibliofile și gravurile lui Vladimir Ghika, desene, ilustrații, și alte obiecte personale păstrate în Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, ce provin din donațiile generoase ale unor colecționari. Vernisajul va fi deschis de Dr. Tereza Sinigalia, critic și istoric de artă.
Expoziția poate fi vizitată începând cu data de 10 octombrie, de luni până vineri, în conformitate cu programul bibliotecii.
Expoziția de la Biblioteca Academiei Române cuprinde ilustrațiile pregătite pentru cartea La Visite des pauvres (Vizitarea Săracilor), o carte de autor (realizată probabil în jurul anului 1922), urmată de Les Intermèdes de Talloires (Interludiile din Talloires) – o serie de desene originale din anul 1919, și gravuri realizate după aceleași desene, publicate în 1923, în ediție bibliofilă, de Victor Jacquemin la Paris. Celelalte desene reprezintă letrine, fantezii decorative – cum le numea autorul lor, ex libris-uri, și alte ilustrații color Învierea lui Lazăr, Misterele Rozariului (desen neterminat), o pagină de calendar (luna ianuarie), decupaje de tip kirigami din hârtie.
Expoziția include și cărți și obiecte personale, alături de un tablou pe spatele căruia se află semnătura sa olografă: Vladimir I. Ghika fericit (1917), ce provine din colecția familiei Cosmovici, precum și multe alte desene și schițe pregătitoare pentru compozițiile sale unice.
Vladimir Ghika (1873-1954), fiu al principelui Ioan Ghika și al Alexandrinei Moret de Blaramberg, a avut parte de o aleasă educație „prin lucruri și cărți”– așa cum chiar el mărturisea într-o scrisoare. A studiat dreptul și filosofia, apoi teologia, dar și artele în tinerețe, dedicându-și timpul și viața pentru slujirea aproapelui, devenind preot și martir pentru credința catolică. Și-a valorificat talentele și talanții precum un cărturar, lăsând în urmă nu doar o importantă activitate pastorală, așezată sub semnul carității, dusă până la martiriu, ci și o operă artistică deosebită.
Acum, când se aniversează 100 de ani de la hirotonirea sa, este un bun prilej pentru publicul bucureștean să admire din nou aceste desene „nestemate” cum le-a numit doamna Anna M. Orbán în prefața albumului „Fericitul Vladimir Ghika – In Spiritu Caritatis/Desene”, când a apărut în 2018, la Editura ARCB, cu ocazia primei sale expoziții deschise la București, la Muzeul Național de Artă al României, Sala Kretzulescu.
Prinţ, preot şi martir
Monseniorul Vladimir Ghika a fost un om de mare credinţă, animat de profunda dorinţă de unitate a Bisericii lui Christos. „Diavolul are doi ambasadori pe pământ: frica şi teama! De aceea sunt călăi şi lichele. În limba română, nu văd limitele între frică şi teamă. Ştiu limba română. E limba maternă şi paternă”, mărturisea el. A fost un apostol. El voia să răspândească lumina pe care o primise şi harul Dumnezeirii.
A trăit şi a murit ca un sfânt. A fost prinţ, diplomat, scriitor, om de caritate, preot român, nepotul lui Grigore Alexandru Ghika, ultimul principe al Moldovei. Tatăl lui a fost Ioan Grigore Ghika, diplomat, ministru de Externe şi al Apărării al României.
A fost un promotor în multe domenii, activitatea sa depăşind graniţele confesionale şi spiritul timpului, fiind un adevărat precursor al ecumenismului.
Ca şi prinţii Buddha, a lăsat într-o zi totul: titlu, avere, situaţie, familie, confesiune, pentru a depune triplul jurământ al sărăciei, castităţii şi obedienţei, devenind monah.
Papa Francisc a semnat decretul de recunoaştere a martiriului pentru credinţă la data 27 martie 2013, iar Liturghia solemnă de beatificare a avut loc sâmbătă 31 august 2013 la Romexpo Bucureşti. Sfânta Liturghie a fost prezidată de Eminenţa Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. După beatificare, comemorarea sa liturgică a avut loc la 16 mai, data martirajului său.
Odată cu beatificarea, Fericitul a fost propus de Biserică drept exemplu de credinţă poporului credincios. În acelaşi timp, s-a autorizat cultul public în cinstea sa, care constă în atribuirea unei zile de sărbătoare în calendarul Bisericii locale, cu o Liturghie proprie şi expunerea în public a imaginilor sale şi a moaştelor. În Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, Sfânta Liturghie de mulţumire se celebrează duminică 1 septembrie, la ora 10.30, cu venerarea icoanei şi a moaştelor Fericitului.
Vladimir Ghika este o floare aleasă din Grădina Maicii Domnului, gata să răspândească parfumul sfinţeniei peste toţi fii poporului român şi pentru toţi cei care îi vor cere mijlocirea prin rugăciune.
Într-un volum extrem de bine documentat, „Slujitorul lui Dumnezeu”, în care povesteşte evenimentele majore ale vieţii lui Vladimir Ghika, dar şi trăsăturile dominante ale fizionomiei sale spirituale, Pr. Antonio Maria Sicari prezintă viaţa Monseniorului Ghika, de origini nobile.
Vladimir Ghika vine la lumina zilei de Crăciun, în anul 1873, la Constantinopol, într-un palat. A fost botezat şi miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte ataşată de Biserica Ortodoxă, tatăl său fiind în acea perioadă ministru plenipotenţiar al României în Turcia. În anul 1878 este trimis la şcoală în Franţa, la Toulouse, şi va fi lăsat în grija unei familii protestante în ceea ce priveşte educaţia şi practica religioasă, deoarece în zonă nu exista nici o biserică ortodoxă. Şcoala va termina în anul 1895, după care va urma la Paris Facultatea de Ştiinţe Politice. În paralel va frecventa cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie şi drept.
Se întoarce în România din cauza unei anghine pectorale, unde îşi va continua studiile până în 1898 când merge la Roma unde va urma Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor. În acea perioadă (1902), după un misterios discernământ, pentru a fi „şi mai ortodox”, face profesiunea de credinţă catolică, spre stupoarea mamei sale, care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului său.
Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al X-lea l-a sfătuit să renunţe la idee, măcar pentru o perioadă, şi să se dedice apostolatului ca laic. Şi-a desfăşurat activitatea extraordinară în toată lumea, la Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires… Mai târziu, în glumă, Papa Papa Pius al XI-lea îl va numi „marele vagabond apostolic”. Devine astfel unul din pionierii apostolatului laic.
„Ghika pare să fi devenit «confesorul străzilor»: dacă era nevoie, spovedea la gară, la bar, în metrou, într-un magazin sau la teatru, într-o sală de concerte, în tren sau pe vaporul în care călătoreşte mereu cu ultima clasă.
A rămas celebră călătoria în Japonia, unde Ghika avea prieteni iluştri, dar unde s-a dus doar pentru a însoţi un grup de carmelitane deculţe care mergeau să întemeieze o mânăstire. Pentru ele obţinuse, de la un prieten căpitan, „un loc fără plată pe vapor”. Întors în ţară, se dedică operelor de caritate şi deschide primul dispensar gratuit „Bethleem Mariae” la Bucureşti, pune bazele marelui spital şi sanatoriu „Sf. Vincenţiu de Paul”, înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România. Participă la serviciile sanitare în războiul balcanic din 1913 şi se dedică fără frică îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea.
„Deşi era un prinţ, dădea o mână de ajutor la toate muncile practice, chiar şi la spălatul vaselor, astfel încât îl numeau în glumă «Sora Vladimir».
În jurul ambulatoriului au început apoi să graviteze – într-un stil perfect vincenţian – în jur de o sută de «dame de caritate», printre care prinţese şi femei din popor. Iar Vladimir spunea că tocmai în aceasta consta adevărata democraţie: ca prin exerciţiul carităţii, doamnele din popor să devină «doamne» asemenea celor din înalta societate.
Astfel a început în acei ani elaborarea «Liturghiei aproapelui», care trebuia să devină o constantă a gândirii sale şi a formării pe care ar fi împărtăşit-o sufletelor. Asfel, liturghia euharistică, deja celebrată pe altar, se prelungeşte în vizita la săraci: nu este vorba despre altceva decât de „dilatarea Liturghiei în ziua şi lumea întreagă, aemenea undelor concentrice care se propagă pornind de la împărătăşirea euharistică de dimineaţă… Simpatia românilor pentru surori creştea mereu şi s-a transformat în veneraţie în timpul epidemiei de holeră care a decimat armata şi populaţia în urma «războiului din Balcani», încheiat în 1913.
Au fost atunci construite pe malurile Dunării patru leprozerii încredinţate echipei de la ambulatoriul catolic. Prinţul Vladimir îi atrăgea pe toţi prin exemplu şi se dăruia fără să se cruţe, fără să se îngrijească în faţa riscului. Alerga la fiecare cerere, chiar şi în întunericul nopţii… Şi, într-o zi, pentru a se putea efectua un transplant pe chipul ars al unui nefericit, nu a ezitat să-şi ofere propria piele, convins că „cine rămâne gol pentru Cristos se îmbracă în Cristos”.
În timpul Primului Război Mondial s-a ocupat de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoşii din ospiciul din Roma, de răniţii de război, trecând de la ambientele diplomatice la cele populare cu o naturaleţe surprinzătoare.
În 7 octombrie 1923 este sfinţit preot la Paris de Cardinalul Dubois, arhiepiscopul locului; îşi va desfăşura ministerul sacerdotal în Franţa până în 1939. Sfântul Scaun i-a acordat la scurt timp după hirotonisire dreptul de a celebra şi în ritul bizantin. Prinţul Ghica a devenint astfel primul preot român biritual din Vechiul Regat.
I se încredinţează o parohie într-o mahala sărăcăcioasă şi periculoasă a Parisului, Villejuif, unde se dăruieşte, schimbând din temelii spiritul cartierului. În 1930, când se îmbolnăveşte, este retras şi este numit Rectorul Bisericii Străinilor din Paris.
Între timp, fratele său Dimitrie fusese numit ambasador la Quirinale din Roma, iar Vladimir a profitat de aceasta pentru a se întoarce acolo. Apoi şi-a urmat din nou fratele, numit ministru al Delegaţiei române în Franţa.
Îmbrăcat cu o pelerină închisă la culoare, cu chipul luminat de un păr lung, alb şi de o barbă lungă, albă, cu fizionomia dulce şi fină, cu privirea pătrunzătoare, părea – după cum spuneau prietenii lui – „un sfânt de pe vitralii, o icoană vie”. Părintele Ghika părea să retrăiască în Liturghie întreaga suferinţă a lui Cristos pe Cruce.
În 1924 întemeiază o societate auxiliară de misiuni, „Opera Fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan” şi cumpără pentru ea o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei.
S-a născut într-un palat şi a murit în închisorile comuniste
La 13 mai 1931, este numit de Papă Protonotar apostolic. Ezită să primească această numire deoarece la intrarea în rândul clericilor promisese de a nu accepta niciodată demnităţi ecleziastice. O primeşte totuşi, făcând observaţia că „nimic nu se va schimba în felul meu de viaţă, va fi doar o panglică îngustă adăugată la reverendă.”
La 3 august 1939 se întoarce în România, unde îl surprinde cel de-al Doilea Război Mondial. Refuză să părăsească ţara pentru a fi alături de săraci şi bolnavi, să-i poată ajuta şi încuraja, rămânând pentru acelaşi motiv în Bucureşti când vor începe bombardamentele aliate.
După venirea la putere a comuniştilor refuză de asemenea să plece cu trenul regal pentru aceleaşi motive. Este arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzaţia de „înaltă trădare” şi întemniţat la Jilava, unde este ameninţat, bătut până la sânge, torturat.
„L-au aruncat într-o celulă a închisorii militare împreună cu alţi 20 de suspecţi, preoţi şi laici. I-au rupt hainele de preot şi l-au ţinut aproape un an, în frig, doar cu lenjeria intimă, supus la 80 de interogatorii nocturne, lovit până şi-a pierdut văzul şi auzul, torturat cu curentul electric, cu scopul de a-l face să mărturisească faptul că era spion al Vaticanului sau cel puţin să-l facă să renunţe la unirea cu Roma.
Atunci când refuza să semneze procese-verbale false, îl ameninţau că îl vor spânzura gol pe un bulevard din Bucureşti. Dar nu ceda. Nici nu admitea niciun avocat din oficiu, care să vorbească în numele lui. Ceilalţi prizonieri găseau puterea de a-şi apăra propria demnitate privind la acel preot bătrân şi fragil şi totuşi de neînduplecat, care îşi ţinea capul sus în faţa judecătorilor.
După un an, a fost în sfârşit condamnat la trei ani de detenţie şi aruncat în închisoarea Jilava, ale cărei celule coborau până la 8 metri sub pământ, iar zidurile musteau de apă.
S-a regăsit aşadar într-o celulă de cinci metri pe şase, în care erau deja îngrămădiţi 44 de prizonieri. Pe scurt, Vladimir a devenit «bunicul blând şi bun» la care apelau toţi pentru a primi puţină mângâiere”.
Îi asculta, îi spovedea, îi ajuta să se roage; recita rozariul împreună cu cei care i-o cereau, împreună cu alţii făcea Calea Crucii; împărţea împreună cu cei mai slăbiţi jumătate din hrana sa extrem de puţină şi îi consola pe cei disperaţi.
Aerul era de nerespirat, aglomeraţia insuportabilă, dar, pentru Ghika, acea situaţie realiza scenariul „apropierii supreme”: era „Liturghia nevoii” întrupată, certitudine sfâşietoare, sfinţenie de zi cu zi.
În carcerele comuniste române au fost experimentate „în mod ştiinţific” tehnici noi şi nemaiauzite de spălarea creierului şi de controlul minţii.
Sutelor de tineri, mai ales seminarişti, le-au fost torturate sistematic trupul şi sufletul – recurgându-se la parodii liturgice obscene şi satanice – până s-au obţinut maşinile perfecte care, apoi, aplicau aceleaşi tehnici altor tineri, într-un fel de lanţ infernal de dezumanizare.
În timpul orelor lungi, deosebit de reci, de seară, toţi erau atenţi la buzele lui şi nu oboseau niciodaă să-i ceară poveşti care să ilumineze şi să încălzească întunericul din acea închisoare îngrozitoare.
Vladimir cunoştea bine istoria glorioasă a vechilor principate româneşti; se întreţinuse cu familiile domnitoare din aproape toate ţările lumii; cunoscuse patru papi şi era cunoscut la Vatican şi în Oraşul Sfânt; călătorise pe toate continentele; frecventase saloanele intelectualilor şi atelierele celor mai celebri artişti.
Deţinuţii îl înconjurau ca nişte copii nerăbdători; „Monseniore, vă rugăm, o altă poveste!” şi Vladimir vorbea îndelung, povestind, descriind, făcând să devină vii scenarii şi personaje, introducând în naraţiunea sa gânduri despre suferinţă, despre sfinţenie, despre aproapele şi despre Dumnezeu.
La început obişnuia să întrebe: „Despre ce vreţi să vă povestesc? Despre ce ţară?” Fusese peste tot şi cunoştea istoria şi geografia tuturor ţărilor. Intra în detalii, povestea aventuri personale, reamintea nume, date exacte…, astfel încât rămâneam cu toţii uimiţi. Şi totuşi se plângea neîncetat că îşi pierde memoria. Spunea în repetate rânduri: „Facultatea care suferă cel mai mult la închisoare este memoria”, afirmă Pr. Antonio Maria Sicari.
În fiecare zi, Monseniorul Ghika recita Rozariul împreună cu un grup de prizonieri. La fiecare decadă făcea o scurtă meditaţie. În anumite zile făcea Calea Crucii. Acolo îşi exprima întreaga tandreţe, întreaga afecţiune faţă de „Omul durerilor”. Acolo căuta să-i încurajeze pe cei ce sufereau, ca să suporte totul din iubire pentru Isus. Calea Crucii a fost devoţiunea care totdeauna a atras pe cei mai mulţi deţinuţi.
Şi iată că zidurile închisorii aproape dispăreau, iar prizonierii începeau să creadă din nou în viaţă, în istorie, în frumuseţea lumii, în Providenţa Divină care pătundea şi prin acei pereţi urât mirositori.
„Pentru el – povestea un martor – zidurile închisorii nu existau. Era liber pentru că împlinea voinţa lui Dumnezeu”.
A fost „preot, confesor, director spiritual, conferenţiar, om de ştiinţă, diplomat, activitatea lui desfăşurându-se în toate mediile, de la capete încoronate, şefi de state, politicieni, filozofi, artişti, scriitori, teologi, până la anarhişti, ocultişti, homosexuali şi prostituate”.
În 16 mai 1954 trece la cele veşnice din cauza tratamentului bestial la care a fost supus. A murit ca un Martir. Spusese în mod profetic: „Moartea noastră trebuie să fie actul suprem al vieţii noastre: dar se poate întâmpla ca Dumnezeu să fie singurul care să îl cunoască”.
Evocări cutremurătoare
„Era o frunză de octogenar. În acele ierni şi toamne ale Bucureştiului de acum o jumătate de secol, devenise, prin contrast, tot mai familiară acea fărâmă de om cu siluetă inconfundabilă, un bătrân uşor adus din spinare, înfăşurat într-o mantie neagră, tot mai vetustă şi ponosită, care, nu fără nobleţe, îi ţinea loc de palton. Creionul ager al lui Jean Al. Steriadi a imortalizat, într-un crochiu din 1932, pe Vladimir Ghika înfăşurat în acea mantie. În acea pelerină, devenită cu trecerea deceniilor subţire ca trena unui văl de fum, a fost arestat Monseniorul Vladimir Ghika”, scria prozatorul, eseistul, traducătorul Andrei Brezianu.
„Răscolindu-mi amintirile din copilărie, adolescenţă şi tinereţe, regăsesc mereu cu emoţie impresionanta figură a Monseniorului Vladimir Ghika, ce reunea o personalitate forte şi luminoasă cu o înfăţişare firavă, de o fragilitate aparentă, uneori îngrijorătoare.
Cu aspectul său de ascet bizantin, cu privirea lui blândă, dar pătrunzătoare, cu vocea sa liniştită şi liniştitoare, Monseniorul amintea de cărturarii creştini ai epocii patristice, impresie ce se accentua atunci când făcea exegeza (sau chiar hermeneutica) unui text sacru, sau când aborda, cu rară competenţă, o problemă filozofică sau ştiinţifică.
Acest principe român, care a renunţat la viaţa socială ce i-o confereau rangul şi averea pentru viaţa aspră de misionar; care a renunţat la o carieră academică, pentru care era pregătit prin studiile făcute, pentru o umilă existenţă de călugăr; care la instalarea bolşevismului, în loc să se refugieze în apus, unde era aşteptat, a preferat să împartă cu concetăţenii lui mizeriile unei dictaturi sălbatice, antiumane şi antispirituale; care, în loc să se pună la adăpost, a înfruntat urgia impusă de sovietici dând sprijinul său spiritual victimelor regimului comunist etc., nu putea să-şi sfârşească viaţa în patul său de la Saint Vincent de Paul, ci trebuia, pentru ca traiectoria vieţii sale exemplare să capete dimensiunea de martir, să-şi închidă ochii în chinurile din infernul carceral instaurat cu o brutalitate de neînţeles de slugile române obediente faţă de Moscova stalinistă.
Creştin profund, ierarh cultivat, Monseniorul Vladimir Ghika va rămâne în amintirea celor care l-au cunoscut un exemplu de ceea ce înseamnă să-ţi închini viaţa marilor valori spirituale generate de Revelaţia evanghelică şi apostolică”, se destăinuia acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici.
Un sfânt cu inima mereu în România
„După abdicarea forţată a regelui Mihai, prinţesa Elisabeta (cumnată a Monseniorului şi doamnă de onoare a reginei Elena) împreună cu soţul ei, Dimitrie, au hotărât să însoţească familia regală în exil. Vladimir Ghika a refuzat să părăsească România spunând: «Dacă Dumnezeu mă vrea aici, rămân aici…». De altfel, în faţa zvonurilor ce acreditau ideea că ar intenţiona să plece din ţară, Vladimir Ghika a răspuns că este cleric francez şi poate obţine uşor viza de ieşire, însă rămâne pe loc din dorinţa de a continua opera misionară, conform menirii sale preoţeşti. Evacuat din locuinţa lui, situată în Bulevardul Dacia, imediat după plecarea fratelui său, Vladimir Ghika şi-a găsit refugiul la Sanatoriul «Sfântul Vincenţiu de Paul», operă a tinereţii sale.
După 1948, rând pe rând au fost arestaţi episcopii catolici, clericii proeminenţi cu atitudini anticomuniste, precum şi foştii funcţionari ai Nunţiaturii Apostolice. Acestui val de arestări i-a căzut victimă şi Monseniorul Vladimir Ghika, ridicat de organele Ministerului de Interne din plină stradă, la 18 noiembrie 1952, sub acuzaţia de «trădare» şi «spionaj în favoarea Vaticanului». După un an de anchetă în arestul Securităţii, Monseniorului Vladimir Ghika i se intentează un simulacru de proces în toamna anului 1953. Condamnat de Tribunalul Militar din Bucureşti, Monseniorul este închis la Jilava, unde îşi va găsi tragicul sfârşit în ziua de 17 mai 1954”, scria în „Arhivele totalitarismului” cercetătorul ştiinţific Cristian Vasile.
„M-am uitat cu groază la tratamentul brutal faţă de cei cărora le dădeau haine vărgate. Nu au trecut toţi preoţii, ci au fost luaţi pe sărite. Printre primii a fost luat Monseniorul Ghika. Au ţipat să se dezbrace de reverendă. A făcut-o cu greu, căci era slăbit. A ţipat din nou la dânsul şi apoi l-au buşit de perete. A scâncit doar şi n-a vociferat. I-au dat nişte pantaloni nepotriviţi şi o zeghe unsuroasă. Când l-au silit să-şi scoată maieul, l-au lovit şi înjurat. Când au văzut inelul din deget au ţipat să-l scoată. Dânsul a spus că e sfinţit şi trebuie să-l poarte până la moarte. Cu o mişcare de strângere şi o lovitură de perete, gardianul cu grad mai mare l-a scos şi l-a aruncat în cutia de pantofi spunând cea mai urâtă înjurătură la adresa a tot ce este sfânt. Monseniorul a lăsat capul într-o parte şi a căzut lângă perete, aşa cum te laşi pe vine ca să te ascunzi. Gardianul, care era înalt şi voinic, a fluierat să vină încă unul, afară de cel care era cu el, ca să-l care afară cât mai repede pe «bandit». Au început să-l îmbrâncească pe Monsenior. Apoi nu l-am mai văzut. Apoi a venit rândul meu şi al celorlalţi. Am ajuns la sectorul pentru femei numit şi ciupercărie. Până aici am relatat ce am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile mele”, consemna Elisabeta Antonia Postolache-Kastel, fost deţinut politic.
„După ce avocatul meu a terminat, preşedintele a dat cuvântul avocatului care trebuia să-l apere pe Monseniorul Ghika şi pe încă alte două persoane. Când avocatul s-a ridicat, după ce i-a numit pe clienţii săi, Monseniorul Ghika a sărit în picioare şi a strigat cu o voce extraordinar de puternică: «Nu vă permit să vorbiţi în numele meu!». Avocatul a tăcut, iar preşedintele i-a spus Monseniorului: «Este dreptul tău să fii apărat de un avocat din oficiu. Stai jos». Monseniorul Ghika i-a răspuns: «Am studiat dreptul şi ştiu ce drepturi am. Mă apăr singur». Preşedintele ţipă: «Stai jos!. Apoi i-a spus avocatului: «Ia cuvântul!». Când avocatul a început din nou să vorbească, Monseniorul Ghika a ieşit din boxă, a mers în faţa avocaţilor şi cu mâna ridicată a strigat: «Nu vă permit să vorbiţi în numele meu». Monseniorul era în sutană, fără guler. Acesta îi fusese luat, fiind dintr-un celuloid foarte tare, ca să nu-l folosească drept instrument de sinucidere. I se vedeau gâtul şi pieptul gol. Nu avea cămaşă. Faţa lui era înspăimântătoare. Cu barba şi coama de păr albe, părea un profet ieşit din mormânt. Toţi păreau împietriţi. În sală era o tăcere de mormânt. Mă gândeam că la fel fusese Ioan Botezătorul în faţa lui Irod când i-a strigat: «Nu îţi este îngăduit să ţii la tine pe femeia fratelui tău». Niciodată nu voi uita această scenă. Cei doi miliţieni, oameni mari şi viguroşi, nu au fost în stare să-l mişte din loc. Şi totuşi, el nu avea mai mult de 50 de kilograme. Părea a fi o stâncă.
Metodele Securităţii erau să-ţi aplice torturile la care erai cel mai sensibil. Cine se temea de câini era pus în prezenţa unui câine lup feroce. Cel căruia îi era frică de şobolani era încuiat într-o celulă întunecoasă cu şobolani. Pe Monseniorul Ghika îl duceau în camera de tortură şi îl puneau la spânzurătoarea electrică: două jumătăţi de inel îţi strângeau gâtul şi te ridicau în aer. Totuşi, pentru Monseniorul Ghika se făcea în mod constant un scurt-circuit ori de câte ori inelele se strângeau şi începeau să-l ridice”, afirma Monsenior Ieronim Menges.
„Respectul pentru el era puţin zis. Mă apropiam mult de veneraţie. Târziu, mi-am dat seama că un sfânt pluteşte printre noi. Era în carne şi oase, cu barbă apostolică, cu ochi sclipind de inteligenţă înlăcrimată, cu plete argintii, cu sutană aspră. Monahul catolic m-a ajutat moralmente, prin prezenţa lui în Bucureşti, atunci când s-a dezlănţuit furtuna social-politică europeană, ca să-mi găsesc busola carităţii, a răbdării, a vitejiei, a elevaţiei, a curăţeniei. Nu puteai fi ca el. Prezenţa lui era o mustrare tacită, un rappel à l’ordre. Grandiosul lui mesaj n-a rămas neascultat, nici pentru Biserica Ortodoxă şi nici pentru mandarinatul intelectual valah. Nimeni nu-i profet în ţara lui? Vladimir Ghika era din ţara mea, a debutat cu scandalul părăsirii dogmelor ecleziastice tradiţionale, a început ca un ciumat şi a sfârşit în dragoste şi veneraţie, în sfinţenia unanim admisă, privit ca un sfânt şi de ortodocşi şi de catolici, respectat de laici, hulit şi întemniţat de nemernici şi iresponsabili…”, mărturisea Petre Pandrea.
„Din mărturiile scrise, ale martorilor în viaţă şi ale roadelor apostolatului, se ştie foarte bine, atât în ţară cât şi peste hotare, că Monseniorul Vladimir Ghika (25 decembrie 1873 – 17 mai 1954) a trăit o viaţă sfântă şi a avut o moarte de martir, mărturisindu-şi astfel credinţa în Dumnezeu şi în Biserică.
Viaţa şi activitatea lui pot fi privite din mai multe unghiuri: român de origine şi francez prin adopţie; prinţ în această lume prin naştere, iar prin vocaţie un adevărat slujitor al lui Dumnezeu în Biserica Catolică de ambele rituri; renumit în activitatea lui de laic consacrat, iar ca preot, plin de zel la Paris şi în Bucureşti; erou al acţiunilor caritative şi artizan al multor convertiri; precursor şi profet al Conciliului Vatican II; semănător al spiritului evanghelic şi ecumenic; diplomat în multe situaţii dificile şi un adevărat maestru spiritual; înzestrat cu multe calităţi umane, dar şi spirituale, intelectuale şi culturale; cu un devotament fără limite pentru toţi, a reuşit să călătorească pe toate continentele, să zdruncine inimile cele mai împietrite şi să consoleze pe cei disperaţi etc. Acestea sunt doar câteva din motivele pentru care papa Pius al XI-lea îl numea pe Monseniorul Vladimir Ghika «marele vagabond apostolic al secolului XX». În cele din urmă, Monseniorul a fost învrednicit cu o moarte în totală abandonare, dar şi glorioasă. Cel care se născuse într-un palat avea să moară în celula unei închisori comuniste, ca victimă a unui sistem al răzbunării şi urii faţă de credinţa în Dumnezeu”, declara Pr. Ioan Ciobanu.
Fortul 13 Jilava, simbolul represiunii intelectualităţii
În 2013, la iniţiativa preşedintelui Emil Constantinescu, Fundaţia Română pentru Democraţie a organizat în colaborare cu Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti o prezentare a Memorialului Jilava pentru participanţii la beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika, martir al credinţei, care a fost asasinat de organele de represiune comuniste din România în închisoarea Jilava în 16 mai 1954.
Au fost prezenţi peste 50 de înalţi reprezentanţi ai clerului din mai multe ţări europene şi membri ai familiei monseniorului Ghika.
În cadrul acestui eveniment s-a prezentat un film documentar cu mărturiile foştilor deţinuţi politici anticomunişti din perioada 1948 – 1964.
Un punct important a fost reculegerea la aşa numitul Reduit, partea centrală a Fortului 13 Jilava în care au fost încarceraţi şi torturaţi cei care erau consideraţi duşmanii regimului comunist.