Greșeala strategică, expansiunea în retail, a făcut ca numărul de bănci să ajungă la 45, să scadă, pe fondul restructurării, la circa 30, în circumstanțe în care, subliniez, discutăm de o înjumătățire a numărului de unități bancare, deja de o pondere majoritară pentru corporate în totalul creditului neguvernamental, dar și de faptul că mai sunt vehiculate două - trei ținte de preluare.
Problema care s-a profilat recent este însă cea a băncilor care nu erau ținte de preluare. Suprataxarea băncilor îi afectează în principal pe cei mici. Autoritățile și ziarele specializate au ieșit să spună că primele trei-cinci bănci din sistem vor suporta ușor impozitele de tip Robin Hood, însă costurile operaționale atârnă greu în afara top 10. Aceste bănci vor continua să închidă unități, să disponibilizeze personal și în cele din urmă vor mări numărul țintelor de preluare. Se va ajunge numeric să avem la fel de puține bănci ca înainte de „ofensiva” retailului? Oare cum va reacționa atunci autoritatea de concurență? Va mai avea curajul să spună că nu este îngrijorată în ceea ce priveşte concentrarea pe piaţa de retail bancar, întrucât sunt destul de multe bănci la care clienţii pot apela?
În fine, eu mi-am făcut datoria la momentul oportun și i-am întrebat pe bancheri ce viitor cred că au piețele de retail-banking, având în vedere că românii au printre cele mai reduse salarii din regiune și o populație activă care va continua să scadă în următorii 10-20 de ani. Ei mi-au sugerat că mă plasez pe o pistă greșită, mai ales în circumstanţele în care România a intrat în UE. Da, numai că în prezent se observă că piața e în curs de a realiza corecția și a duce lucrurile la reperele dinainte de extensia în retail. Numărul de sucursale bancare se plasa în 2004 la 3.038, iar cel de salariați, la 49.522!
Asta nu înseamnă că era momentul ca statul să grăbească, prin intermediul fiscalității, concentrarea. E cunoscut că aparatul birocratic e interesat de faptul să existe entități puține și mari, fiindcă astfel pot fi controlate mai ușor, cu riscul de a afecta competiția de pe piață. Dar de această dată putem vorbi pe șleau de canibalism. Voi evidenția acest lucru în continuare.
Ne uităm la topul dobânzilor pe termen lung cu care se finanțează titlurile de stat, cele mari, de la 7,4% în Ungaria la 4,22% în Italia, cu noi la 6,34%. Nu știu cum se face că exact statele cu dobânzi semnificative și în creștere au decis ca prin taxe haiducești să ia înapoi administrativ de la băncile care au finanțat deficitele bugetare o parte din ce le dăduseră în condiții de piață. Cu alte cuvinte, lacunele de management au făcut ca piețele să le impună politicienilor prime de risc corespunzătoare și aceștia au hotărât să ecraneze verdictul pieței cu taxare, nu să recurgă la restructurarea economiilor pentru a deveni mai puțini riscanți.
Și e vorba de canibalism pentru că băncile și-au asumat greșelile, au dat oameni afară și au renunțat la un număr impresionant de sucursale ca să stea mai bine în costuri, pentru ca statul, în loc să procedeze la fel, reformist, să le forțeze mai departe să închidă și să disponibilizeze, ca să mențină el, pe baza sacrificiilor private, numărul și mărimea unităților administrativ-teritoriale și schemele de personal umflate cu oameni ai baronilor locali.