Stârnesc hohote de râs imediat ce apar pe scenă, amândoi cu nasuri agabaritice: „Apar întâi nasurile noastre şi abia peste 5 minute se arată şi corpurile noastre de prezentatori de modă!”. Nae Lăzărescu şi Vasile Muraru. Fraţii râsului. Lumea nu concepea să fie despărţiţi, reprezentau mai mult chiar decât fraţii, erau percepuţi ca fraţi siamezi. Povesteşte Muraru: „Adesea, când mă vede pe stradă cineva spune: «Uite-l pe Nae Lăzărescu!». Iar când se intersectează Nae pe trotuar cu câte un român, acesta rosteşte instinctiv: «Uite-l pe Muraru!»”. Cea mai nostimă a fost întâmplarea că eu, Muraru, mă duceam să-mi cumpăr nişte pufuleţi şi o pensionară, surprinsă de întâlnirea cu mine, a strigat: «Uite-i pe ăia doi!»”. Situaţiile cu haz se lipesc de Nae şi Vasile ca „marca de scrisoare”, cum zice cântecul vechi. Cu toate acestea, o destăinuire a lui Nae Lăzărescu te tulbură. „Comicii sunt oameni trişti. Eu m-am născut sub zodia stelei roşii, ţi-era frică şi rosteşti o frază cu reproş că ceva nu e în regulă, politrucii, activiştii bolşevici te strângeau de gât până-ţi săreau amigdalele. Nu puteai să compui cuplete în apărarea cetăţeanului, după modelul lui Constantin Tănase, creatorul revistei româneşti, teribil brevet, inimitabil de alţii. Apropo, adevărul despre uciderea lui Tănase este ăsta: l-au bătut, până îi curgea sânge din rinichi, nişte derbedei, lipitori de afişe cu iz bolşevic. Nu-l învăţam la şcoală pe Blaga, numele lui Arghezi abia se rostea în surdină, în vârful buzelor. Eu stăteam în mahalaua Mărţişor, unde avea casa şi Arghezi. Mai săream gardul noi, copiii din cartier, şi îi mâncam cireşele. Se cam supăra, de formă. Fiindcă eu era o slăbătură, care sărea sprintem gardul, eram poreclit Lăcustă. Prenumele Nae, nu Nicolae cum sunt în acte, mi l-a pus un realizator de radio, căruia nu i-a mai ajuns timpul de emisiune să mă anunţe Nicolae şi m-a prescurtat în Nae, aşa mi-a rămas numele de scenă şi de viaţă”. Vasile Muraru spune: „Am fost student la clasa lui Dem Rădulescu la Institutul de Teatru, iar pe viaţă sunt student la clasa lui Nae Lăzărescu. După ce am dat probele la admitere la Facultatea de Teatru, până s-au afişat listele cu cei admişi, m-am dus acasă în comuna mea din Neamţ, strângeam fânul cu tata şi mă rugam: „Doamne, ajută-mă să ajung la clasa Bibanului. M-a auzit Cel de Sus”.