Ca să ştii cât de bogaţi sunt cetăţenii unei ţări, intră în şcolile lor. România, una dintre cele mai sărace ţări din blocul comunitar, are cel mai puţin finanţat sistem de învăţământ profesional. La polul opus, Germania este motorul economiei Uniunii Europene şi, deloc întâmplător, este considerată ţara cu unul dintre cele mai bune sisteme de învăţământ profesional din Europa.
Suntem în Landul Bavaria, patria automobilelor, într-o hală imensă unde sunt produse componente auto pentru maşini de lux ca Audi, Porsche, Jaguar, BMW, Mercedes sau Land Rover. Peisajul e dominat de roboţii secolului al 21-lea. Un braţ imens de fier, gros cât un stâlp de telegraf, coboară din tavan până la podea pentru a ridica o piesă metalică traversată de şanţuri pentru a se îmbina ulterior într-o maşinărie mai mare. Cam asta e tehnologia zilelor noastre. În fabricile lor, nemţii lucrează cu tot ce e revoluţionar în domeniu. Iar şcolile profesionale, pentru a nu pregăti elevi decuplaţi de realitatea din fabrici, îşi achiziţionează roboţi în miniatură care îi familiarizează pe elevi cu utilajele pe care urmează să lucreze la viitorul loc de muncă. La noi în ţară şcolile noastre sunt altfel. Au rămas la epoca ciocanelor fără mâner, a menghinelor care nu se mai închid de la rugină, a pilelor fără zimţi de la prea multă utilizare. Tot în Germania am găsit elevi care învaţă pe băncile şcolii profesionale să scrie pe calculator programe complicate care comandă roboţii din fabrici să lucreze piese, cu intervenţii minime ale omului. Pentru a le fi uşor, elevilor germani li se construiesc aceşti miniroboţi care urmează să primească comenzile. La noi, clasele de electronică sunt încă în epoca descoperirii energiei electrice. Numai că mai rău decât atunci, dacă ne luăm după dotări. La clasele de electronică am găsit elevi care făceau o practică mai mult teoretică, din lipsă de material didactic. Adică încercau să construiască circuite electrice mai mult cu puterea imaginaţiei decât faptic, căci le lipseau lucruri elementare, cum ar fi banalele cabluri care transportă curentul într-un circuit. Germania nu îşi permite să irosească în asemenea hal potenţialul tinerilor lor. Filozofia lor e simplă: „Viitorul unei ţări stă în tineri şi trebuie să ne punem toate eforturile pentru ei”, spune Barbara Gerber, cea care implementează programele de educaţie a angajaţilor în toate ţările unde compania germană Draxlmaier are activităţi de producţie, din Germania până în Algeria, din Statele Unite şi până în America de Sud. Ne spune că a investi în tineri nu este doar o vorbă goală, se bazează pe cifre cu multe zerouri: doar în orăşelul bavarez în care funcţionează sediul firmei lor, autorităţile locale au făcut investiţii colosale în învăţământ. Școala profesională din Landshut a fost reconstruită acum doi ani, după ce s-au cheltuit 90 de milioane de euro. Cea veche a fost declarată prea veche, deși fusese înălţată doar acum 60 de ani. Chiar şi aşa, au dărâmat-o şi au ridicat alta de la zero, considerând că economiile ar fi fost prea mici dacă doar renovau clădirea veche. Directorul şcolii, un fost lăcătuş mecanic, are pe mână bugete de investiții de sute de mii de euro, cam cât toate şcolile profesionale din România la un loc. „În şcoală avem aproximativ 3.000 de elevi care îşi vor găsi de lucru în una dintre fabricile din regiunea noastră, într-un procent de 95%. Eu, personal, nu ştiu niciun absolvent care a căutat serviciu şi nu a găsit. Cei care chiar vor îşi găsesc”, ne spune directorul Reinhold Ostermaier.
Locul de muncă este asigurat
În timp ce noi producem şomeri pe bandă rulantă într-un sistem profesional care nu mai are nicio legătură cu realitatea pieţei forţei de muncă, când în localităţi care caută cu disperare mecanici agricoli noi producem tâmplari, în Germania lucrurile sunt exact aşa cum trebuie. Cei de acolo au reuşit performanţa să creeze un sistem prin care aproape niciun absolvent de şcoală profesională nu rămâne neangajat după terminarea studiilor.
Cum este posibil? Numărul de elevi şi specializările se stabilesc de către şcoală doar după ce sunt consultaţi angajatorii din regiune. Dacă angajatorii spun că ei nu vor putea angaja, de exemplu, peste trei ani mai mult de 40 de sudori, după ce noua promoție finalizează cursurile, atunci şcoala va crea locuri în clase doar pentru 40 de elevi pentru specializarea sudură. 40, și niciun loc în plus. Dacă angajatorii spun că nu mai au nevoie de electricieni, atunci nu vor mai fi clase cu acel profil. La noi, lucrurile sunt total aleatorii. Aşa cum v-am arătat în episoadele anterioare ale acestui serial, la Pecica, județul Arad, de ani de zile se pregătesc tâmplari, din inerţie, deşi angajatorii din regiune nu au nevoie de asemenea specialişti, ci de mecanici agricoli.
Parcursul profesional, urmărit pas cu pas
Tot în Germania, angajatorii se asigură că elevul, la terminarea anului şcolar, va fi în stare să se adapteze la cerinţele locului de muncă oferit. Aşa că îi urmăreşte pregătirea de-a lungul celor trei ani de şcolarizare, primindu-l în fabrica lui pentru a face practică. Astfel, la finalul şcolii, elevul va cunoaşte toate secţiile de producţie ale întreprinderii, va şti exact ce are de făcut în fiecare dintre ele şi unde şi pe ce poziție și-ar dori să se angajeze. „Eram în clasa a VIII-a, făceam practică şi mi s-a părut foarte interesant, aşa că am decis chiar atunci că asta vreau să fac în viaţă. Şi acum sunt frezor pe computer”, zice proaspătul angajat Thomas Stadloder. Toată ziua ţăcăne butoanele unui computer comandând un robot să taie, să scobească, să străpungă diferite piese de metal. „Elevii noştri care fac acum practică sunt foarte bine instruiţi şi lucrează aproape singuri”, ne zice Barbara Gerber arătând spre doi tineri care învârt şurubelniţe în măruntaiele unei maşinării complicate, fără nicio supraveghere. „Asta e filozofia din spate: «învăţând făcând!»”. La noi, practica în şcolile profesionale a murit odată cu distrugerea vechilor întreprinderi comuniste. În lipsa lor, elevii învaţă mai mult la tablă ce ar trebui să facă la strung. „Sistemul din România nu era la nivelul pe care îl cereau companiile. Aveţi un nivel înalt de cunoştinţe, dar cunoştinţele sunt teoretice. Elevii au nevoie de cunoştinţe practice. Asta poate vă lipseşte un pic”, spune Barbara Gerber cu politeţe. „În Germania sistemul este despre eficienţă. Este de succes pentru că ţintim să obţinem oameni foarte calificaţi”. Firma Draxlmaier reprezentată de Barbara Gerber a deschis o fabrică de componente auto în România în 1993, la Piteşti. De la câteva sute de angajaţi atunci, au crescut masiv la noi în ţară, devenind cel mai important angajator străin de la noi. „După Piteşti, am deschis şi alte fabrici, în Braşov, Hunedoara, Satu Mare, iar astăzi avem 15.000 de angajaţi în România. În Germania avem 5.000 de angajaţi, deci o treime din numărul angajaţilor din România”, ne explică Tobias Nikel, director de comunicare al Draxlmaier în Germania. Numai că extinderea nemţilor pe piaţa românească s-a lovit implacabil de cel mai mare hop: educaţia autohtonă. Și-au dat seama că, după ce au epuizat rezerva de muncitori pregătiţi foarte bine de şcolile profesionale comuniste, au început să nu mai găsească tineri absolvenţi bine pregătiţi. Dacă nu ar fi făcut nimic şi ar fi aşteptat ca autorităţile române să le facă şcolile profesionale de care au nevoie, ar fi riscat să închidă investiţii de sute de milioane de euro în câţiva ani, din lipsă de personal. Aşa că nemţii au venit cu şcoala germană profesională germană de la ei din Bavaria şi au mutat-o la Braşov. Vă vom vorbi despre ea în următorul episod al serialului nostru.
„Eram în clasa a VIII-a, făceam practică şi mi s-a părut foarte interesant, aşa că am decis chiar atunci că asta vreau să fac în viaţă. Şi acum sunt frezor pe computer”, Thomas Stadloder.
Elevii noştri care fac acum practică sunt foarte bine instruiţi şi lucrează aproape singuri”, Barbara Gerber
Pentru a nu pregăti elevi decuplaţi de realitatea din fabrici, în şcolile profesionale din Germania se achiziţionează roboţi în miniatură care îi familiarizează pe elevi cu utilajele pe care urmează să lucreze la viitorul loc de muncă.