Cei care trăiesc pentru voturi dau din ce în ce mai des semne că habar nu au ce trebuie să facă pentru cei de la care pretind voturile. Bâlbâiala deciziilor politice și economice demonstrează nu numai neștiința, adesea scoate la iveală, deopotrivă, și prostia, și chiar și nemernicia. Totodată, șirul lung de erori, ezitări, confuzii, reveniri, amânări, anulări și contraziceri ce caracterizează politica românească mai scoate la iveală și diferențele majore ce există între agenda politică și agenda economică a țării. În general, în lume circulă zicala că „economia bate politica”, dar în România celor 30 de ani de postcomunism cel mai adesea ni s-a arătat cum „logica politică bate logica economică”, așa cum semnala cu ceva ani în urmă un fost președinte al Consiliului Fiscal. Politicul continuă să se țină cu îndârjire, dar și cu orice preț de scaun. Chiar dacă scaunul e în cădere liberă. Iar acel „orice ce preț” se transpune cel mai adesea în povară pe buzunarul omului simplu, care se uită nevinovat la bâlciul politic televizat, privește îngrijorat cum explodează toate prețurile, apoi aruncă o privire disperată către portofelul din ce în ce mai subțire și se întreabă „cine mai conduce țara cât se ceartă ăștia?”.
Omul de rând s-a trezit aruncat cu brutalitate în gheara unei crizei economice venite de niciunde și în același timp de peste tot. Un mizerabil de virus a făcut praf siguranța sanitară a tuturor cetățenilor lumii, dar a și ridicat ziduri în calea dezvoltării economice, spulberând locuri de muncă, lanțuri de aprovizionare, economii personale și inițiative antreprenoriale. Frica de pandemie s-a transformat curând în frica de adâncire în sărăcie, pentru foarte mulți oameni criza economică provocată de COVID venind mult prea curând după cealaltă criză, izbucnită în septembrie 2008. De data asta, lumea a cerut statului să-și exercite atribuția fundamentală a sa: protejarea cetățeanului. Însă omul de rând vede cum, ducând pandemia în spate, trăiește amenințat nu numai de impactul negativ al acesteia în economie, ci trăiește și amenințat de o continuă degradare a politicului ce-l guvernează și de o gravă disoluție a statului însuși. Administrația de stat este formată din ce în ce mai mult din politicieni mult prea liberi la gură în a face răsunătoare promisiuni de viață mai bună și mult prea strânși la pungă în a le și respecta.
Teama omului simplu este că truda sa zilnică și banii din buzunare sunt spulberate de criza adusă de nenorocitul virus dar și de prețurile care o iau razna și de guvernul care va colecta în fel și chip din ce în ce mai mulți bani din buzunarul său. Redresarea economiei are prețul ei, iar marile corporații, firmele mici și mijlocii și oamenii simpli au cerut și așteaptă intervenția și ajutorul statelor în acoperirea acestui preț; dar guvernele rămân doar hrăpărețe în colectarea taxelor, deși trebuie acum să se dovedească generoase.
Cei puțini ce se identifică cu statul dau buzna în fața camerelor de televiziune să-i convingă pe cei mulți că-și fac treaba bine, într-o țară „a lucrului bine făcut”. Doar că nu le prea iese, iar televizorul nu poate să ne mai arate nimic altceva decât un talmeș-balmeș politic, pe care omul simplu îl consideră, pe bună dreptate, fără noimă. Ciorba politică e iar și iar reîncălzită, iar politicienii uită că ciorba reîncălzită nu mai are savoare, își pierde gustul. Iar oamenii își pierd nădejdea. Încrederea lor în cei ce-și dispută puterea este în cădere liberă.