- Jurnalul: Bine te-am regăsit, Simona Antonescu, felicitări pentru cea mai nouă carte a ta - Coborârea în cetate (Polirom, 2025)! Cum s-a născut ideea acestei explorări în trecutul Scheilor, a cetății Kronstadt (cum o numeau sașii), a Muntelui Ruia, a Pietrelor lui Solomon, a Porții Ecaterinei, a Morii lui Bursuc unde umblau feciorii să-și găsească mirese - a junilor din Șcheii Brașovului?
- Simona Antonescu: Mulțumesc pentru interes și pentru invitația de a discuta. O să încep prin a face o mică precizare. Între toate punctele pe care le-ați enumerat, unul are un status special: moara lui Bursuc este un loc fictiv, l-am creat ca să am ocazia de a aduna toate personajele cărții într-un spațiu restrâns. Cartea are o poveste frumoasă. Ideea mi-a dat-o – involuntar – poetul Laurențiu-Ciprian Tudor, în timp ce încerca de fapt să mă convingă să mă ocup de un cu totul alt subiect. Eram în drum spre un eveniment organizat de doamna Irina Petraș la Cluj, la Uniunea Scriitorilor. Călătoream împreună cu Laurențiu, așadar am avut ocazia să petrecem împreună câteva ore. Am povestit multe la drumul acela - despre literatură, cum se scrie un roman, subiecte de roman care mă bântuiau pe mine sau care-l bântuiau pe el, de ce roman, de ce poezie. Laurențiu încerca să mă convingă să scriu o carte despre Brâncoveanu. Îmi amintesc că îmi vorbea despre complexitatea politică și jocul de șah diplomatic (Brâncoveanu a fost un maestru al supraviețuirii politice), pentru că știa că îmi plac subiectele grele, provocatoare. A mai adus, ca argument, tragedia umană a familiei Brâncovenilor și dimensiunea martiriului - finalul domniei aceleia este unul dintre cele mai dramatice momente din istoria universală. Numai argumente bune, recunosc. Totuși, ezitam.
De la Brâncoveanu la misterul Junilor din Șcheii Brașovului
- Și?
- Nu-mi amintesc exact cum s-a abătut discuția pentru o clipă și a spus la un moment dat ceva despre Junii Brașovului și obiceiul lor de astăzi. Ceremonialul Junilor are loc în fiecare an în Duminica Tomii și este un eveniment în care junii ies din Șchei, intră călare în Brașov și străbat orașul pe cai, pe un anumit traseu neschimbat. Poartă toți costume specifice fiecărei cete, nu le lipsește buzduganul tradițional, au steaguri și – un lucru important – poartă căciula lui Mihai Viteazul. Traseul ajunge până în Piața Sfatului, după care junii pornesc spre Pietrele lui Solomon. Au un întreg ritual care include aruncarea buzduganului și un anumit tip de horă a lor – lucruri care datează de sute de ani. Se adună în fiecare an atât de mulți brașoveni la acest eveniment încât ai impresia că junii aduc tot orașul după ei, la Pietrele lui Solomon. „Știi de ce fac asta?”, m-a întrebat atunci Laurențiu. Nu știam. Așa am uitat de Brâncoveanu și a început cea de-a doua poveste, despre întâlnirea junilor cu Mihai Viteazul și felul în care ei au încercat odinioară să spargă poarta cetății ca să i-o predea voievodului. Despre originile acestor cete de juni – un alt punct încărcat de mister.
- Să-l risipim!
- Ceremonialul din prezent este, de fapt, refacerea pașilor acelei întâmplări din anul 1600, când Mihai Viteazul se afla la porțile cetății. An de an, junii încalecă la fel ca atunci, bat cu buzduganele în poartă la fel ca atunci și intră călare în cetate. Ei numesc acest eveniment Coborârea în cetate (pentru că Șcheii sunt mai în munte, mai sus decât Brașovul, așadar din Șchei cobori ca să intri în oraș) sau Ziua de călări. I-am pus în continuare o mie de întrebări. Subiectul mă captivase complet. Era o scenă pe care am văzut-o cu ochii minții chiar atunci, pe când eram la volan și conduceam spre Cluj. Scena apare astăzi către finalul romanului. Cred că ceea ce m-a atras ca un magnet a fost faptul că junii au reușit să păstreze memoria acelei zile de acum 400 de ani. Să treci prin atâtea regimuri politice, prin toate schimbările pe care le produc războaiele și timpul în sine, și să izbutești să conservi istoria localității tale vreme de sute de ani mi se pare impresionant. Este o dovadă de mare tărie de caracter. Am știut că voi scrie cartea aceasta chiar atunci, a fost o decizie pe care am luat-o înainte să mă întorc acasă de la Cluj.
Țesături între romane
- S-a intersectat înhămarea la această carte minunată cu cercetările întreprinse pentru un alt roman istoric - Chiajna din Casa Mușatinilor, ori ideea acestei noi povești a roit în jurul sărbătorii numite și astăzi Ziua de călări sau Coborârea în cetate?
- Documentarea pentru Chiajna chiar a lăsat urme adânci, care s-au strecurat și în paginile acestui nou roman. Nu este prima dată când se întâmplă. Sunt două mari motive principale. Mai întâi avem realitatea geografică și politică a vremii: legăturile dintre Țara Românească și Brașov - dintre toate cele trei principate - au fost dintotdeauna strânse, munții fiind mai degrabă o punte decât o barieră. Drumurile care traversează munții erau frecvent străbătute în ambele sensuri. În Chiajna din Casa Mușatinilor avem personajul Marula, care străbate aceste drumuri. În Coborârea în cetate îi avem pe cei doi frați juni, care merg exact pe aceleași rute. Soli, iscoade, negustori și oșteni – cam aceștia străbăteau drumurile dintre principate. Niște drumuri pline de destine. A existat apoi și o motivație afectivă. Un personaj-cheie din Chiajna își avea rădăcinile chiar în Șcheii Brașovului. Pentru că a fost o figură iubită de cititori, nu mi-am putut stăpâni impulsul de a-i mai dărui câteva clipe de viață.
- Dar cum ai ajuns să te apropii cu inima de Brașov? Ce te leagă intim de acest oraș cosmopolit de i-ai dăruit un roman? Să fi contat poate și distincțiile primite de-a lungul anilor din partea Uniunii Scriitorilor (filiala Brașov) pentru „Ultima cruciadă” și „Chiajna”?
- Există locuri care nu necesită efort ca să fie îndrăgite, îți intră în suflet imediat, de la prima vizită. Este un declic pe care l-am făcut imediat cu Brașovul. Este un oraș-cetate cu o personalitate aparte, în care amprenta istoriei se simte la fiecare pas. Sunt foarte sensibilă la astfel de locuri încărcate de istorie. Poate suna un pic clișeic, dar nu găsesc cuvinte care să exprime mai limpede ceea ce simt: pietrele și zidurile îmi vorbesc. Pe de altă parte, în copilărie Brașovul însemna vacanță – adică un aer de libertate, aventură, tot felul de descoperiri. Lumea se mărea în vacanță. Premiile Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor pentru Ultima cruciadă și pentru Chiajna din Casa Mușatinilor îmi validează munca, îmi dau altă încredere în mine și mă onorează. Mergi mai hotărât pe drum atunci când ești încurajat – este un fapt. Dar premiile sunt niște etape importante pe drumul acesta al scrisului, nu sursa atașamentului meu. Orașul cu istoria și oamenii săi se aflau deja în inima mea, nu este o dragoste câștigată cu premii. Acestui oraș și oamenilor săi le este dăruită cartea.
Cărțile care ne construiesc mintea
- M-a emoționat - trebuie s-o spun - limbajul coroborat cu imaginile create prin scris, abilitatea ta de a reconstrui o epocă, oameni ai acelei perioade, de a învia, fie și în subsidiar, personaje istorice uriașe (Mihai Viteazul, în acest caz). Limbajul m-a tulburat însă cel mai mult. Cum reușești, Simona Antonescu, să te racordezi atât de armonios la vremuri din urmă cu mai bine de patru secole? De unde acest har, această plăcere - pentru că se vede că-ți face bine să-ți porți gândurile în trecut?
- Acesta este un subiect frumos și un pic misterios: de unde vine stilul, limbajul unui scriitor?
- Chiar așa.
- De fiecare dată, primul răspuns care ne vine în minte când ne gândim la stilul personal sunt lecturile. Cărțile citite – mai ales în anii de început, înainte de adevărata maturitate – ne formează, ne construiesc mintea, este o întreagă arhitectură care se sprijină pe cărțile citite. Fac parte dintre cei care l-au citit cu plăcere pe Sadoveanu. La școală, când am ajuns la cronicari, am fost vrăjită. Mi se părea cea mai mare taină felul subtil în care se schimbă limba în timp. Nu înțelegeam cum este posibil ca un cuvânt să fie folosit din ce în ce mai rar, până când dispare de tot. Părea o însușire de vietate, nu de cuvânt.
Bunica povestitoare
- Fain spus.
- Când am înțeles că anumite sunete sunt caracteristice fiecărui neam, m-am îndrăgostit de „ă”. Îmi plac și astăzi cuvintele care conțin litera ă. Îmi face plăcere să rostesc măgură, pământ. Simt că fac dreptate cuiva drag atunci când readuc în circulație, chiar și pentru scurtă vreme, cuvinte pe care nu le mai folosește nimeni astăzi: cănac, străgheață.
- Străgheață, un fel de colostru, nu? A fost chiar util glosarul inserat la finalul cărții. L-am consultat cu plăcere și curiozitate.
- Limbajul mai este influențat de obicei și de mediul în care crești. Eu am fost crescută de o bunică povestitoare, care mi-a umplut copilăria cu istorisiri din propria ei copilărie, iar multe dintre arhaismele care apar astăzi în cărțile mele le cunosc de la ea. Înclin să cred că și ritmul frazei îl am de la ea, sunt lucruri care mi-au legănat anii aceia în care asimilam ca un burete totul. Mai târziu am reluat lectura cronicarilor cu alți ochi și cu altă minte. Minte de istoric și arheolog ros de curiozitate, să spunem, cu toate că nu sunt nici istoric și nici arheolog. Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir, mi-a deschis ochii asupra a ceea ce fusese mit și răstălmăcire în istoria învățată la școală în comunism. Adevărul era cu totul altul și nu era nevoie de argumentări nesfârșite sau discuții obositoare – ne lăsase Cantemir totul scris limpede, trebuia doar să citim. Nunta Chiajnei conține pașii ospățului domnesc din Descrierea Moldovei. Schimbarea domnitorilor, plata tronului la Constantinopol și rolul clasei boierilor, cu interesele lor, în tot acest proces - la fel. Este o monografie, o lucrare științifică enciclopedică.
Empatie peste secole
- Iar Dimitrie Cantemir, primul nostru savant.
- Grație lui Cantemir nu avem motiv să ne contrazicem asupra modului în care au decurs lucrurile vreme de sute de ani. Dincolo de lecturi și de mediu, cred că racordarea aceasta la vremuri trecute, despre care vorbiți, pornește de la o relație cu timpul, care este profund subiectivă pentru fiecare dintre noi. Mi-e ușor să intru în el. Simt timpul ca pe ceva permeabil, nu ca pe o barieră liniară. Mă conectez fără efort cu fragmente de trăiri și rămășițe ale unor emoții care au supraviețuit vremii. Este o formă de empatie peste secole, care îmi permite să găsesc sub textul unei cronici sau al unei legende nu doar fapte, ci oameni care au iubit și s-au temut la fel ca noi. Această reînviere a personajelor istorice, chiar și uriașe ca Mihai Viteazul, vine dintr-o dorință de a le reda umanitatea. O coborâre de pe piedestal respectuoasă, o altă perspectivă, dar plină de recunoștință.
- Chiar așa, nu țin minte să te mai fi chestionat pe această temă, deși ne aflăm, iată, la al doilea interviu-fluviu: în ce perioadă a istoriei românilor ți-ar fi plăcut să trăiești și să mori?
- Dacă ar fi după mine, nu mi-ar plăcea să mor în nicio epocă.
- Hahaha! Și totuși...
- Lăsând însă gluma la o parte, dacă ar fi să aleg un timp în care să trăiesc, m-aș lăsa condusă de curiozitate. Îmi plac provocările, sunt atrasă de lucrurile pe care le cunosc doar pe jumătate. De aceea, m-aș aventura nu în perioadele bine bătătorite de istorici, ci în acele epoci prea puțin documentate, rămase în penumbră. Mi-ar plăcea să trăiesc acolo unde izvoarele scrise tac sau sunt pline de zone lipsă, tocmai ca să văd cu ochii mei ce se ascunde în acele unghiuri moarte ale istoriei. În Coborârea în cetate există un pasaj în care am strecurat ceva din acest sentiment. L-am atribuit unui personaj care ia parte, dintr-o poziție neînsemnată (el este grămăticul care trebuie să scrie ce se vorbește), la o întrunire a lui Mihai Viteazul cu conducătorii tuturor cetăților Transilvaniei. Cei care au citit cartea vor înțelege despre ce vorbesc. Acela este sentimentul.
Șapte grupuri de juni
- E vorba de Herman și despre gândurile lui adunate (în timp ce scria după dictarea lui Mihai Viteazul) sub bolțile Bisericii Negre... Ai ales Brașovul, ai ales Junii Șcheilor cu tradițiile, obiceiurile și misterele lor pentru a-ți construi o nouă poveste, dar spune-ne, te rog, ce te-a impresionat cel mai mult în legătură cu aceste cete de bărbați tineri organizate după stricte și vechi cutume militare? Ce te-a atras, ce te-a sedus într-atât în legătură cu acești juni încât ai hotărât să le închini o carte?
- Ceea ce m-a atras la Junii Brașovului nu a fost doar spectacolul vizual pe care îl oferă ei astăzi, ci forța unei memorii colective care a supraviețuit într-un spațiu de rezistență în timp: Șcheii. Această comunitate de români, trăind în afara zidurilor cetății medievale, a reușit să conserve o formă de organizare desprinsă dintr-un timp străvechi. Junii nu sunt doar o asociație folclorică. Ei sunt moștenitorii acelor cete de luptători cu rădăcini adânci și stratificate, care coboară până în perioada precreștină, după unii istorici. Mult timp, cetele de juni au reprezentat singura formă de păstrare a identității românești în zonă. Astăzi, cele șapte grupuri de juni (Junii Tineri, Bătrâni, Curcanii, Dorobanții, Junii Brașovecheni, Roșiori și Albiori) continuă să păstreze aceste tradiții, fiind organizați în societăți care protejează un patrimoniu unic. Scopul pe care și-l propun ei merită toată admirația.
- Fără îndoială.
- M-a impresionat rigoarea strictă, cu adevărat militărească, a grupurilor de juni, fiecare cu ierarhia sa, dar și hotărârea de a-și conserva portul, costumele acelea caracteristice. Portul acesta nu reprezintă simple veșminte, ci mai degrabă blazoane identitare: cămășile cusute cu fluturi, chimirele late, laibărele negre și căciulile făcute după modelul binecunoscut al căciulii lui Mihai Viteazul. Fiecare detaliu al costumului - de la cizme și buzdugane până la steagurile pe care le poartă - vorbește despre vremuri în care vestimentația era o declarație de identitate. Elementul care degajă cea mai mare forță, ca un fel de pecete, este buzduganul. Odinioară existau tot felul de încercări care trebuiau trecute de cei care doreau să intre în ceată: aruncarea buzduganului, care trebuie prins în mână, aruncatul în țol. Cei care reușeau erau mai apoi primiți în hora junilor, un fel de dans ritualic ai cărui pași arată cam ca o plecare la luptă. Toate acestea au astăzi doar caracter de exercițiu de îndemânare, dar au fost vremuri în care ele erau mai mult decât atât – erau antrenamente militare. Acești juni nu erau doar păstrători ai tradiției, ci luptători recunoscuți. În timp au existat mai mulți voievozi de dincoace de munți care i-au angajat ca luptători în diverse campanii. Mihai Viteazul nu i-a găsit pur și simplu când a trecut munții. Îi cunoștea foarte bine, știa cine sunt și că se află acolo. Este documentat un moment frumos din istoria junilor, în care Mihai Viteazul le lasă un steag de luptă de-al său, validându-i astfel ca detașament de luptă al oștirii sale.
O emblemă a vieții culturale brașovene
- Moment pe care l-ai însăilat și descris apoi și tu în roman.
- Sigur. Oricum, să le închin o carte a fost un mic act de dreptate, pentru că toate acestea nu sunt cunoscute așa cum ar trebui, nu mulți știu cine sunt de fapt junii din Șcheii Brașovului. Uneori sunt confundați cu un ansamblu folcloric, iar asta este dureros. Am vrut să explorez misterul acestor cete care, sub masca sărbătorii de astăzi, ascund o lungă istorie de luptători. Să-l explorez și apoi să-l fac cunoscut. Am avut un mare ajutor pentru aceasta în cărțile domnului profesor preot Vasile Oltean, una dintre cele mai respectate figuri culturale ale Brașovului. Domnul Vasile Oltean a fost mai bine de 50 de ani director și custode al muzeului Prima Școală Românească din Șcheii Brașovului și preot al Bisericii Sfântul Nicolae, aceeași unde Mihai Viteazul a înmânat junilor steagul de luptă. Un mare păzitor al comorilor din Șchei, o emblemă culturală a orașului. A scos la iveală din podurile școlii și ale bisericii multe documente cu care mai apoi a reconstituit o parte din istoria cetelor de juni.
- O istorie care merită readusă în actualitate, expusă cunoașterii românilor de astăzi.
- Fără îndoială.
Despre Simona Antonescu
Simona Antonescu s-a născut la Galați în 1969. A debutat în 2015 cu romanul Fotograful Curții Regale, câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/Polirom și al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România și finalist la Festival du Premier Roman de Chambéry. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016, 2020), Hanul lui Manuc (2017, 2018), Ultima cruciadă (2019), distins cu Premiul Cartea Anului 2019 de Filiala Brașov a USR, În umbra ei (2021, 2024) și Chiajna din Casa Mușatinilor (2023), care a obținut numeroase premii, printre care Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași în 2024, Premiul Radio România Cultural, categoria Proză, Premiul Cartea Anului 2024 acordat de Filiala Brașov a USR. În prezent, publică la Editura Polirom seria „Istoria povestită copiilor”, care a ajuns la al patrulea volum.
„Ceremonialul Junilor are loc în fiecare an în Duminica Tomii și este un eveniment în care junii ies din Șchei, intră călare în Brașov și străbat orașul pe cai, pe un anumit traseu neschimbat.”, Simona Antonescu, scriitoare
„Simt că fac dreptate cuiva drag atunci când readuc în circulație, chiar și pentru scurtă vreme, cuvinte pe care nu le mai folosește nimeni astăzi: cănac, străgheață.”, Simona Antonescu
„Această reînviere a personajelor istorice, chiar și uriașe ca Mihai Viteazul, vine dintr-o dorință de a le reda umanitatea.”, Simona Antonescu
„Ceea ce m-a atras la Junii Brașovului nu a fost doar spectacolul vizual pe care îl oferă ei astăzi, ci forța unei memorii colective care a supraviețuit într-un spațiu de rezistență în timp: Șcheii.”, Simona Antonescu
„Mi-ar plăcea să trăiesc acolo unde izvoarele scrise tac, tocmai ca să văd cu ochii mei ce se ascunde în acele unghiuri moarte ale istoriei.”, Simona Antonescu
„Scriu efectiv la laptop numai acasă, în mediul care-mi este atât de familiar, încât nimic din exterior nu mă mai poate scoate din frază.”, Simona Antonescu
„Nu știam faptul că românilor din Șchei le era permis să intre în cetatea Brașovului doar la anumite ore și doar pentru a-și vinde marfa, plătind taxe la poartă.”, Simona Antonescu