Casa e chiar România. Ne certăm pe soluții chirurgicale sau cosmetizate de ajustare a deficitului bugetar; „croșetăm” prognoze economice optimiste pe hârtie; desenăm din pix planuri de investiții și ne sfădim pe banii pompați către primării și consilii județene. Dar dacă străzile noastre vor fi tot mai pustii, dacă satele vor rămâne doar niște muzee ale bătrâneții și dacă universitățile vor continua să exporte licențiați direct spre poarta de îmbarcare a aeroportului, atunci am eșuat ca societate.
O țară bogată nu este cea care are conturile pline, ci cea în care se aude larma copiilor pe străzi și unde tinerii privesc spre viitor cu încredere, nu cu anxietate. Criza demografică este testul suprem al generației noastre de lideri. Dacă nu investim în viață acum, vom ajunge să gestionăm, cu o rigoare contabilă exemplară, doar un mare și trist declin. Este timpul să înțelegem că cea mai profitabilă investiție a României nu este în asfalt sau în subvenții electorale, ci în propriul ei popor. Altfel, peste câteva decenii, singurul lucru care va mai rămâne din acest „proiect de țară” va fi ecoul unei întrebări sfâșietoare: „Unde au plecat toți?”.
Pentru a evita acest scenariu al abandonului, avem nevoie de o schimbare radicală de paradigmă. Reordonarea politicilor economice trebuie să înceapă cu recunoașterea unui adevăr fundamental, deseori ignorat în hățișul birocratic: capitalul uman este infinit mai prețios decât capitalul financiar. O țară fără oameni este doar un teritoriu administrat; o națiune fără copii este o națiune fără ziua de mâine. O reformă reală, capabilă să oprească hemoragia demografică, nu se poate rezuma la măsuri cosmetice. Ea necesită o viziune integrată pe patru piloni esențiali, care să transforme statul din perceptor în partener de viață.
Aș începe tocmai de acolo de unde guvernul nu prea vrea: statul român a tratat până acum sprijinirea natalității prin logica „pomenii”: alocații și ajutoare modice care, în fața inflației, devin irelevante. O schimbare de paradigmă înseamnă trecerea la deduceri fiscale masive pentru familiile cu copii. Nu este vorba despre asistență socială, ci despre recunoașterea costului imens pe care creșterea unui copil îl presupune. O arhitectură fiscală modernă ar trebui să lase banii în buzunarul părinților activi, proporțional cu veniturile lor, permițându-le să investească în educația și sănătatea copiilor lor fără a intra în derivă financiară. Când statul încetează să mai impoziteze agresiv venitul unei familii cu mai mulți copii, el transmite un mesaj de respect și susținere, nu unul de indiferență.
În prezent, decizia de a avea un copil este, pentru mulți tineri din clasa medie, un blocaj de carieră. Lipsa cronică a creșelor și grădinițelor cu program prelungit forțează părinții - în special mamele - să aleagă între profesie și familie. Avem nevoie de un plan național de construcție a creșelor, localizate strategic în nodurile economice vitale: lângă marile parcuri de birouri, în cartierele rezidențiale noi sau în proximitatea platformelor industriale. Aceasta nu este o cheltuială, ci o investiție cu un randament economic garantat. Fiecare creșă construită înseamnă o mamă care se poate întoarce la muncă în condiții de demnitate și un copil care beneficiază de educație timpurie de calitate.
Apoi, deși lumea s-a schimbat, legislația noastră a muncii pare încremenită în trecut. O reformă demografică serioasă trebuie să impună flexibilitatea reală ca normă, nu ca excepție. Statul trebuie să stimuleze angajatorii care încurajează munca hibridă sau programul part-time pentru părinți, asigurându-se că aceștia nu sunt penalizați la vechime sau la accesul la beneficii. Un părinte care are libertatea de a-și gestiona timpul este un angajat mai productiv și un cetățean mai echilibrat.
Reîntoarcerea diasporei: Importul de eficiență
Nu în ultimul rând, proiectul de țară trebuie să vizeze milioanele de români plecați. Reîntoarcerea lor nu se va face prin lozinci patriotice goale de conținut, - eventual enunțate cu idioțenie într-o ireală „limbă bătrână” - ci prin facilități economice concrete. Acești oameni nu vin doar cu economiile lor, ci cu ceva mult mai valoros: mentalitatea occidentală a eficienței și a respectului față de reguli. Dacă statul le oferă sprijin pentru deschiderea de afaceri și certitudinea că copiii lor vor găsi aici spitale și școli la standarde europene, „exilul de prosperitate” se poate transforma într-un „flux de revenire”. Diaspora este rezerva de vitalitate a României, iar readucerea ei acasă ar trebui să fie prioritatea diplomatică și economică numărul unu.
Timpul este resursa pe care România o pierde cel mai rapid. Investiția în viață este, în esență, singura strategie de supraviețuire într-o Europă care se redefinește dar care și ea îmbătrânește vizibil. Politica trebuie să redevină despre oameni, despre viață și despre viitor. Altfel, proiectul numit România riscă să rămână o casă goală, frumoasă la exterior, chiar cu perdele colorate în geamuri, dar pustie pe dinăuntru.
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator România Durabilă.