Întoarsă acasă, de la Oficiu, cu zeci de mii de lei în geantă, poștărița Iolanda privește scena pe care o știe bine de trei ani: vreo 50 de romi, tineri, copii și bătrâni, se zgribulesc înfrigurați în poarta casei ei. O așteaptă de câteva ore ca pe pâinea caldă. De ea depinde traiul lor. Primesc din mâna Iolandei sursa principală de venit: alocația și „handicapul”. Poștărița le deschide poarta casei, intră în oficiul poștal din curte, încuie ușa, întinde teancurile cu bani pe masă și deschide geamul. O sută de ochi îi pândesc fiecare mișcare. Zeci de buletine dansează prin aer, oamenii se îmbrâncesc care să ajungă primul la geam. „Mi-e tare milă de ei!”, șoptește Iolanda. De fapt, numele ei este Jolan Gocsman și lucrează la Oficiul Poștal Săcele 1.
Mușteriii din curtea ei locuiesc în celebrul cartier Gârcini din Săcele, considerat cea mai mare comunitate de romi din sud-estul Europei. Și una dintre cele mai sărace. Oficial numără 6.000 de suflete. Neoficial sunt 10.000. În Gârcini descinderile, „cuțitarii” și bătăile cu bâte sunt ceva banal. I se mai spune și „Țigănia” sau „Vestul Sălbatic de Săcele”. Pe stradă, în oraș, te ocolesc dacă te simt că locuiești în Gârcini. De multe ori, de frică.
Iolanda, însă, nu știe ce-i frica. Îi bagă pe „țigani” la ea în curte, printre mușcate și bujori. Îl știe pe fiecare cu necazul lui: Mădălin este sub control judiciar, Camelia iar s-a certat cu bărbatul, Alexandru face dializă, Nicolae e și astăzi mort de beat. Sunt ei zmei în „Țigănie”, dar acasă la Iolanda se fac mielușei.
- Banii pentru frate-meu, Iolanda!
- Să vină frate-tu, titularul!
- Dar e mort de beat acasă, Iolanda! Nu poți să-mi dai mie cu buletinul lui?
- Să vină când se trezește!
În timp ce numără bancnote, telefonul îi sună continuu. Zeci de apeluri într-un sfert de oră. Sunt oamenii din Gârcini, rămași acasă, întreabă de bani.
- Dă-mi, Iolandă, banii pentru nevastă-mea! Dă-mi-i mie, ea nu poate să vină, trei zile la rând ea tăt lucrează.
- Să vină după trei zile!
- Daʼ te rog eu frumos, Iolandă, te rog frumos!
- Nu pot să-ți dau ție că mai ești și sub control judiciar!
Apoi vine Gabi, surdo-mutul cartierului, întreabă prin semne dacă au sosit banii pentru handicap și pe strada lui. Poștărița îi răspunde, tot prin semne, că vin vineri. Ne spune, cu duioșie: „el este prietenul meu, țin la el”.
Se umple curtea Iolandei de întrebări: „Pe Pajiștei când dai banii?”, „Când vine handicapul pe Cetinei?”, „Pe Rodnei când dai socialul?”. Iolanda nu lasă nicio întrebare fără răspuns. Nimeni nu pleacă nelămurit. Nu contează că sunt cercetați penal sau că au făcut pușcărie, pentru ea sunt toți la fel de importanți. „Dar cum faceți de reușiți să comunicați atât de bine cu ei?”, întrebăm. „Păi dacă eu îi văd oameni ca toți oamenii…”, răspunde. „Azi a fost relax, am avut bani puțini, 27.000 de lei. Dar să vedeți cum e când am de trei ori mai mult și trebuie să dau totul într-o oră jumate. Uite-așa zboară buletinele”.
După ce pleacă și ultimul om din curte, Iolanda se odihnește. Bea o cafea, fumează o țigară, scoate papucii, încalță ghetele. Se pregătește de kilometri întregi prin noroaie. S-a pus frig și vine ploaia. În 5 minute trebuie să plece spre „Țigănie”, să împartă corespondența. Ce e mai greu acum începe.
„SCRISORI DE DRAGOSTE” DE LA ANAF
Ajunge în Gârcini cu geanta plină de „scrisori de dragoste”, cum le spune ea. Adică citații de la tribunale, executări silite, înștiințări de la ANAF. De fiecare dată mulțumește lui Dumnezeu că și astăzi a ieșit întreagă din cartier. Acum doi ani, romii din două clanuri s-au încăierat în cartier cu bâte și topoare și au vandalizat o mașină chiar în fața polițiștilor, care pur și simplu n-au avut ce le face. Șapte dintre ei au mers la pușcărie jumaʼ de an, apoi au revenit în Gârcini, la viața de dinainte.
Așa că toată lumea știe: în Țigănie nu intră nimeni. Doar Jandarmeria, să calmeze spiritele, Pompierii, că fac foc în mijlocul casei până o ard de tot, și Poșta Română. Adică Iolanda. Nici Salvarea nu prea ajunge fără pază de la Poliție. Curierii au renunțat demult să mai intre in cartier. De ceva timp, refuză să le mai livreze coletele la domiciliu, de teamă. S-ar fi plâns, scrie presa, că acolo sunt „țigani răi”.
Este ceva obișnuit să vezi pe ulițe tineri beți și pe jumate despuiați care flutură cuțite-n mână și caută sămânță de scandal. Poți să-i zici cartierul tinerilor. Media de vârstă este 22 de ani, 60% dintre mame sunt minore. Bunicii sunt rarități, puțini trăiesc peste 60 de ani. Mor de foame, de boală, de mizerie. Dintre copiii care merg la școală, nici jumătate nu reușesc să termine cele 10 clase obligatorii. Majoritatea familiilor trăiesc din furturi, cerșit, alocații, ajutoare sociale și pensii de handicap. Ceva programe sociale ar exista, dar niciunul nu a reușit să schimbe cu adevărat nimic. Scrie presa locală că Gârciniul este cu bună știință ținut în mizerie pentru că folosește la alegeri. În ziua votului, 90% dintre ei ies la urne.
Cei care muncesc cinstit, puțini la număr, s-ar muta din cartier, dar n-are cine să le cumpere casele. Nimeni nu vrea să se mute în Gârcini. Baza Iolandei oamenii ăștia sunt. Pe străzi precum Amurgului, de pildă, nu prea intră singură. „Acolo trebuie să am spate. Adică un om de-al lor, din cartier, care să mă însoțească. Și dacă am spate, atunci merg liniștită, nu se întâmplă nimic rău. Și omul ăsta îmi zice și care pe unde e de găsit. Pentru că aici nimic nu-i logic. Ai multe străzi cu aceeași denumire, iar numerele de pe case n-ai cum să le găsești că nu prea există. Și pe unde există, sunt amestecate. La fel și oamenii, într-un fel îi cheamă în buletin și altfel îi știe lumea pe aici. Și apoi, chiar pe toți îi cheamă cam la fel, numele de familie. Și nu sunt rudă între ei. Avem la Gândac, Marșavela, Bondaș, Brumar, Lingurar no limit!”, ne spune Iolanda.
Bate la pas ulițe de pământ atât de înguste, că mașina abia încape, ocolește bălțile și se ferește să n-o sfâșie câinii. Schiaună din fiecare curte de te trec fiorii numai când îi auzi. Gardurile sunt ca din filme: improvizații din bucăți de tablă ruginită, căptușite cu uși de frigider și capace de tot felul. Toate, înalte și fără spărtură, să nu poți vedea nimic în curte. Iolanda stă de vorbă cu oamenii din poartă, le răspunde la toate întrebările, le dă corespondența. În curte, însă, nu intră niciodată. Acolo intră doar Poliția, când face percheziții.
Polițistul Marian Godină a descris pe Facebook ce-i în curte și-n case, după câteva razii în cartier: „Curțile sunt adevărate terenuri minate, dar nu cu mine defensive, ci cu căcați. De câini și de om. Pe drumul spre adresă, mi-am umezit deja cagula în dreptul nasului cu mostra de parfum pe care o port la mine și care, atât cât persistă, îmi ajută ficatul să treacă peste mirosul din locuință. Dorm câțiva pe pat, câțiva pe jos. Niciun colț al încăperii nu trebuie lăsat necontrolat, așa că ligheanul pe care-l tragi de sub pat pentru a descoperi că e aproape plin de urină și fecale îl iei doar ca pe o surpriză neplăcută și treci mai departe. În contrast cu toate astea, nu de puține ori s-a înâmplat să găsim acolo sume de bani pentru a căror numărare a necesitat destul de mult timp (...). Am încercat să nu-i judec, de multe ori m-am gândit că dacă te naști acolo nu ai nicio șansă și vei ajunge la fel. Nu pot să uit imaginea unui BMW Z3 furat și găsit acolo la una dintre razii, cu ceva ani în urmă”.
TOLBA CU CITAȚII ȘI ÎNȘTIINȚĂRI PENALE
Cu „scrisorile de dragoste” în brațe, Iolanda bate la prima ușă. O citație. „Of, dar cine mă dă iarăși în judecată?”, întreabă destinatara. Poștărița tace mâlc ca și cum n-ar ști nimic. Dar știe tot. Apoi, după ce pleacă: „Cum cine-o dă în judecată? Bărbatu-său, normal, că a mai dat-o. Aici, în Țigănie, citațiile sunt la ordinea zilei”.
Pe strada Gârcinului o caută pe Lupoaica. Trebuie să-i lase o înștiințare de dosar penal. Are fata la pușcărie că a furat un card și l-a golit de bani. Bate la poarta de tablă, dar nu răspunde nimeni. O latră câinii, apoi se ițește un cap de cal. „Poștaaa! Nah, ce să fac eu acum că Lupoaica nu-i acasă și n-am unde-i lăsa înștiințarea! Legea spune că la căsuța poștală, dar ea n-are căsuță poștală. Dacă i-o las în gard o plouă și i-o mănâncă și calul!”.
Lui Ică de pe Amurgului îi bate în poartă cu 7 citații. I le dă pe rând. Zice că toate sunt pentru băieții lui care se află acum „la armată”. Adică la pușcărie. „Dar nu sunt adevărate, toate sunt false”, spune omul.
Când intră pe strada Pajiștei, zice c-a ajuns la capătul lumii. Este patria câinilor, ar sfâșia-o dacă ar merge pe jos. Aici poate intra doar cu mașina. Dărăpănăturile de case par a se prăbuși la primul vânt, iar din garduri au mai rămas doar stâlpii. Îi ies în față grupuri de copii desculți, cu fețe triste și soioase. Vor mâncare și jucării.
De cei patru copii ai lui Marcel îi este tare milă. „Și câinii trăiesc mai bine decât ei”, zice Iolanda. Îi cheama Noe, Georgiana, Emanuel si Esmeralda. Ar vrea să-i ajute să iasă din sărăcie, dar nu știe cum. Mama a murit de obezitate morbidă și acum Marcel îi crește singur. Și el este bolnav, când merge prin casă mai mult se târăște decât umblă. Georgiana are 8 ani și ar vrea să se facă „vedetă”. Are un ochi maro si altul verde. Îi este rușine să spună că nu merge la școală, minte că știe să scrie și să citească. De dimineață, tata a trimis-o cu bilet în poarta poștăriței: „Iolanda, te rog, eu, Marcel: dă-i la fetiță alocația și handicapul, copia de pe buletin este la tine, că i-am lăsat-o lui Petre luna trecută. Mulțumesc!”.
Iolanda nu i-a dat copilului alocația în mână, în schimb a venit ea să îi aducă banii, personal. Casa lui Marcel este o colibă de pământ cârpită cu bucăți de tablă. Înăuntru e frig ca-n beci, pereții sunt plini de mucegai, gardul i l-au furat.
Copiii umblă desculți; ei sunt mulți și încălțările - puține. Când vine frigul cel mare, tatăl își trimite pruncii cu ghiozdane și sacoșe la Iolanda, să ceară lemne. Se întorc copiii cocoșați de greutate. Ghiozdanele în care ar trebui să stea cărți și caiete sunt burdușite cu bușteni. Și tot este bine, că-n ziua aia vor avea ceva căldură.
Fără curajul Iolandei, Gârciniul ar fi asaltat demult instituţiile din Săcele. Fără pensii și alocații livrate la timp, fiecăruia în parte, romii din cartier ar fi ieșit demult în stradă să-și ceară drepturile. Sau, cel puțin, așa se zice acolo, local: prin simplul fapt că-și face treaba, factorița Poștei Române reușește să țină pe loc o problemă socială locală ce poate exploda oricând. Și acolo unde alți curieri nu livrează de frica „țiganilor răi”, Iolanda nu doar că livrează. Ci ascultă, răspunde, informează, pune umărul, ajută.