„Rudă, pe linie maternă, cu filologul Lazăr Șăineanu, colaborator apropiat al filosofului C. Rădulescu-Motru și discipol al lui Mihail Dragomirescu (fără să împărtășească însă Idogmatismul estetic al acestuia, dar preluându-i unele idiosincrazii), Ion Trivale a generat reacții pro și contra în epocă, după eseul Un criteriu de selecție al valorilor naționale din Noua revistă română (1911), unde criticul de origine evreiască afirmă că românismul se cucerește”, releva profesorul și istoricul literar Paul Cernat în deschiderea unui ochi de crochiu închinat lui Iosif Netzler, aka Ion Trivale.
Onoruri militare
Cronicar literar combativ, imun la cântecele de sirenă ale criticii de direcție, cu judecăți obiective despre literatura epocii, indiferent de orientare, elogiat retrospectiv ca promisiune de G. Călinescu și alții, Ion Trivale a apucat să-și strângă foiletoanele într-un volum (Cronici literare, 1914), urmate de broșura premonitorie Vina războiului de azi. Dialog între Teutofilus și Gallomanus (1915). Cu puțin înaintea morții îi apare și culegerea Schițe umoristice, conținând și traduceri din Mark Twain. Pe 17 noiembrie 1933, osemintele criticului decorat post-mortem au fost depuse cu onoruri militare la Cimitirul Filantropia din București. În plină dispută pe marginea volumului De două mii de ani, Mihail Sebastian îl va invoca, în fața anitisemiților de serviciu, ca exemplu de fidelitate supremă față de România.
Cetățean român, la 24 de ani
Iosef a urmat cursul primar la Şcoala de Băieţi nr. 1 şi cel secundar la Liceul „Ion C. Brătianu” din Pitești, susţinându-şi bacalaureatul în 1907. S-a înscris apoi la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, secţia de filologie modernă, pe care, după ce a făcut un stagiu de specializare la Universitatea din Jena (Germania), a absolvit-o în iunie 1912. Se va fi încadrat în învăţământul de stat, căci cerea şi primea în aprilie 1913 cetăţenia română. Ion Trivale debuta în aprilie 1910, iscălind I. Netzler, în „Convorbiri critice”, cu o „analiză critică” a dramei Apus de soare de Barbu Delavrancea, prezentată iniţial la seminarul lui Mihail Dragomirescu.
Pseudonimele, la modă
În toamna anului 1911 „Noua revistă română” îi găzduia articolul „Un criteriu de selecţie al valorilor naţionale”, iscălit I. Mrejeru-Infra, în care susţine necesitatea „cuceririi românismului” de către orice român (în sensul „reproducerii ontogenezei psihice în toate etapele filogenezice”!), apoi un studiu relativ la o trăsătură specifică a literaturii germane - „caracterizarea dinamică” - cel mai probabil un fragment din lucrarea de licenţă, acesta sub numele real. Ulterior tânărul critic a colaborat frecvent la revista lui C. Rădulescu-Motru, semnând îndeobşte cu pseudonimul inspirat de numele parcului piteştean, rareori apelând la altele (Petru Străinu şi Infra).
108 ani s-au împlinit în 11 noiembrie 2024 de la moartea criticului literar Ion Trivale.
„Cronicar literar combativ, imun la cântecele de sirenă ale criticii de direcție, cu judecăți obiective despre literatura epocii, indiferent de orientare, Ion Trivale a apucat să-și strângă foiletoanele într-un volum (Cronici literare, 1914)”, Paul Cernat, istoric literar
„Dacă Ion Trivale nu ar fi murit atât de tânăr, critica literară românească ar fi arătat astăzi altfel”, G. Călinescu