– Jurnalul: Sunt repere ale culturii universale ridicate de pe pământ românesc – Eugen Ionescu, Eliade, Cioran, Enescu, Brâncuși etc. – care nu s-au impus în propria țară, în propria cultură. De ce? Să fie doar meandrele istoriei de vină ori cultura română n-a reușit să-i cuprindă, să-i înțeleagă, să-i asimileze, să-i atragă, să-i recâștige?
– Ovidiu Pecican: Cultura română manifestă o mare carență pentru remedierea căreia nu știu exact cât s-a făcut sau se face în prezent: ea își neglijează enorm, uneori iresponsabil, valorile. Remarc în treacăt – nu pentru întâia oară – că primul roman modern al unui autor român, Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, scris în 1705, a avut de așteptat până spre 1900 ca să fie adus la cunoștința cititorilor. La fel, prima epopee românească modernă, Țiganiada lui Ioan Budai-Deleanu, a apărut într-un tiraj mic, cu litere chirilice, la câteva decenii după moartea autorului, dar a ajuns, de fapt, la dispoziția cititorului român, în deplina ei acuratețe și splendoare, abia de curând, odată cu ediția critică a lui Eugen Pavel (cu precedente semnificative, dar nu pe deplin realizate, prin grija lui J. Byck și, respectiv, Florea Fugariu). Nici Nicolae Bălcescu nu a beneficiat de o apariție antumă a capodoperei lui, este drept, neîncheiată, Românii supt Mihai Vodă Viteazul... Și exemplele ar putea continua.
Fără năzuințe
- Vă rog.
- Se face un caz nemaipomenit de moștenirea clasicului nostru cel mai îndrăgit, Mihail Eminescu. A auzit cineva ca în România să existe, ca în Italia, unde cultul lui Dante Alighieri datează din imediata lui posteritate, un soi de „lectura Dantis” aplicată la cazul poetului de la Ipotești? Avem noi o bibliotecă Eminescu, precum are Germania o bibliotecă Leibniz, totalizând toate operele edite și inedite ale Marelui Ipoteștean, în original sau în copie, împreună cu toate edițiile publicate în vreo țară, așa cum există la Munster una pentru gânditorul monadelor? Avem măcar o bibliotecă, nu care să poarte numele vreunui autor român – din acestea sunt destule, gest omagial superficial, chiar dacă și stimabil – ci care să adune, la fel, fotocopii și microfilme după cât mai mult din moștenirea risipită a vreunui clasic român, precum și edițiile, măcar cele românești, care au apărut de-a lungul timpului? Nu, din câte știu... Mai grav: nu există niciun om care să năzuiască măcar la așa ceva, cum năzuia Noica să salveze manuscrisele eminesciene de la distrugere, punând insistent să fie copiate...
- Oare de ce?
- Există o fervoare autentică, aptă să depășească festivismul, față de marii noștri oameni de cultură și operele lor nemuritoare? Să răspundă la această întrebare fiecare dintre cititorii acestor rânduri... (Și totuși, suntem o cultură care se socotește pe sine „literaturocentrică”, unde literații au creat și au întreținut flacăra iubirii față de limba și cultura națiunii noastre, adâncind conștiința națională însăși). Sper să nu aveți impresia că judec prea aspru împrejurările și pe oamenii locului.
Nepăsare și semne de întrebare ipocrite
- Dimpotrivă.
- Aș spune că sunt cu totul indulgent, pentru că mă păstrez într-o zonă impresionistă a evaluărilor, nu am pretenția de a oferi un tablou judicios întocmit, pe bază de anchete în teren și evaluări cu valoare istorică... Observați că, de altfel, nu am spus (încă!) nicio vorbă despre cultura română vie, actuală, care se face și se desfășoară sub ochii noștri, într-una dintre cele mai îndelungate perioade pacifice și democrate din istoria noastră (trei decenii și jumătate de dezvoltare nestingherită major a spiritului creator al românilor sunt, totuși, ceva!). Într-o țară de profesori de română și de limbi străine, de profesori de filosofie și, de ce nu, de profesori de religie, de profesori de desen, de dascăli de „umanioare”, câți dintre ei țin legătura cu creatorii activi din orașul lor, din regiunea lor, din țară, sprijinind efectiv – moral, prin interesul și vorba lor caldă, încurajatoare – efortul solitar al acestor inși de vocație? Este minunat să încurajăm elevii eminenți să citească, să participe la olimpiade de profil... Dar pe urmă? După încheierea studiilor liceale? Totul s-a terminat, a fost o joacă? Câți Eckerman-i are România actuală? Unde sunt ei, lângă care Goethe potențial? Lăsăm mereu totul pe seama statului, a organismelor lui, eventual și pe a câtorva ONG-uri și parcă ne-am bucura de inerția, de paralizia acestora... Dar ne mirăm pe urmă cu gesturi largi de gradul de ignoranță și de ostilitate față de carte, de neînțelegere a artei contemporane, la care a ajuns o tot mai serioasă majoritate a cetățenilor noștri...
În preambulul substanței
- Nimic mai adevărat.
- Cuprinderea marilor și mai micilor autori ai unei culturi nu este un proces epuizabil într-o generație. Opera de artă este deschisă interpretărilor și fiecare nou context o poate influența, poate veni cu noi sugestii. Avem noi, românii, în această privință, un concediu de odihnă, o sincopă voluntară și iresponsabilă, pe care nici măcar nu o observăm, necum să o și curmăm? Eliade, Cioran, Ionesco – dar și Lupasco, Pius Servien, Matyla Ghika, destui alții – au propulsat în atenția universală creativitatea românească în ultimele decenii. Se face ceva în legătură cu acest merit, la noi în țară, altminteri decât prin grija privată a lui Gabriel Liiceanu și a editurii – tot private – Humanitas? Suntem cu mult mai aproape de edițiile critice care să pună în circulație așa cum se cuvine opera acestora și a altora (Constantin Noica, de exemplu)?
– „Într-o cultură, vine ceasul când te întrebi: care mi-e substanța – limba, folclorul, aria de cultură? Care ne e substanța?” – (se) întreba Constantin Noica, pe care-l citați în deschiderea cărții care a prilejuit acest dialog (Istoria culturii române, Ed. Cuantic, 2025). Vin și vă întreb la rândul meu: care ne e substanța, domnule profesor Ovidiu Pecican?
– Ceasul vine adeseori, dar... nu se întreabă nimeni, nimic. S-a întrebat doar Noica, într-o manieră esențialistă, caracteristică altor decade ale contemporaneității. Rămâne doar interogația, aproape maioresciană: forma pe care o populăm are vreun conținut sau trebuie creat de aici înainte? Dacă îl are, care ar fi el? Iar dacă nu, ce proeminențe și reliefuri să îi dăm? Cel care formulează întrebări este, adeseori, un deschizător de drumuri. Nu înseamnă neapărat că ele sunt impecabile, adecvate, de neînlăturat... Dar, odată formulate, ele provoacă spiritul. Unii vor încerca să răspundă. Răspunsurile pot fi de mai multe feluri. Unele vor fi pură retorică. Altele, un efort de cunoaștere, un travaliu. Vreți să știți însă care ne e substanța, în opinia mea?
Libertatea devastatoare a alegerilor
- Sigur.
- Ei bine, substanța ne este exact cea pe care ne-o dăm. Plutește deasupra apei sau coboară în profunzimi, țâșnind de acolo spre înalt. Nimeni nu vine să ne spună cum trebuie să arate ea și ce ar trebui să fie. E o libertate devastatoare a alegerilor noastre. Și, paradoxal, în același timp, o constrângere ce vine din alegerile altora, ale celor din trecut. Pășim pe un câmp imens de posibilități, dar la o privire mai atentă, drumuri și căi sunt deja mai mult sau mai puțin bătătorite. Le acceptăm sau le refutăm, gata să optăm pentru noi începuturi? Și începând ceva nou putem fi siguri că ne-am separat definitiv de cele deja existente? Dar dacă procedăm exact pe dos, acceptând ca pe o tradiție sacră și nobilă, ce se cuvine respectată întru totul, ceea ce ne precedă? Poate garanta cineva că priceperea noastră, combinată cu o cât mai deplină onestitate, ne plasează într-o continuitate sudată perfect cu ceea ce vine de departe? Cred că e o dialectică subtilă, flexibilă și în destule puncte imprevizibilă cea care se stabilește între vechiul și noul substanței noastre. Ceea ce se decantează din ea, ca rezultat al împletirilor, torsiunilor, rupturilor aparente și al nu mai puțin interogabilelor punți este, probabil, în perspectiva timpului care trece, substanța noastră.
– Iată o definiție filigranată… Ce rol a jucat geografia în istoria românilor, stimate domnule Ovidiu Pecican?
– Lumea materială asigură omului prins în existența lui fizică și istorică un ancadrament, o scenografie. Nu ne naștem și nu trăim în spații abstracte, ci în împrejurări naturale măsurabile și perfect descriptibile pe care, de obicei, atunci când le evocăm, din miezul lor sau de undeva de departe, plini de nostalgie, le colorăm intens afectiv. Geografia este mediul, preajma, ceea ce avem dedesubtul și deasupra noastră, împrejur din toate părțile. Este mediul exterior pe care, unii dintre noi, dacă nu toți, îl interiorizăm și apoi îl exteriorizăm din nou, modificându-l în funcție de visurile noastre, de proiecte, de posibilități, de ambiții și aspirații. Fără geografie nu se poate, iar românii ca popor nu fac excepție de la această regulă. Interesant este ce devine pentru români geografia într-un interval recent de decenii când mulți dintre ei aleg alte meridiane, participând la un fel de „universalizare” a meridianelor românești.
Suflet și geografie
- „Universalizare” a meridianelor românești – sună bine! Mai bine decât (e)migrare, traista-n băț etc.
- Există, încă din Egiptul antic, ideea că omul are suflet. Or, dacă este așa, trebuie acceptat că sufletul nu este inert în raport cu circumstanțele cu care vine în contact, cu care se „confruntă”. Sufletului îi place să se regăsească în anumite circumstanțe de viață: fizice - precum decorul, ambianța, climatul, formele de relief, anumite ore ale zilei și ale nopții - și nedependente de imageria extrem de bogată a vizibilului și perceptibilului prin simțuri, precum predispozițiile, dispozițiile de moment, stările personale. Luând în considerare asemenea premise este de constatat că fiecare ins se raportează la geografia proprie printr-o dinamică sufletească, pozitivă sau negativă, proiectându-se și regăsindu-se într-un decor direct (anturajul cotidian) și unul mai larg, alcătuit din proiecții proprii (casa, strada, cartierul, satul sau orașul, dealul sau șirul de munți, regiunea, patria „mică”, țara sau „patria mare”). Românii s-au comportat după împrejurări în geografia existenței lor, și atunci când au locuit la munte, în văi ori pe piscuri, și atunci când au fost oameni ai câmpiei - cum sunt eu - ori ai bălților (să zicem: la Brăila), ai fluviului (la Dunăre, în general), ai mării (pescarii Pontului Euxin). Adaptabili, capabili de mare anduranță, ei au făcut față după puteri și atunci când bizantinii i-au exilat din Munții Haemus (Balcanii de azi) în Asia Mică, și atunci când au rămas pe locurile lor de baștină cu secolele.
Încleștarea dintre voinic și leu, în loc de Miorița
- Sau când au fost rupți de frații de la nord de Dunăre de năvălirile slavilor în Balcani.
- Au existat gânditori români care au glosat pe marginea raporturilor pe care le au românii cu teritoriul, precum brăileanul Vasile Băncilă, primul exeget al lui Blaga. Autorul trilogiilor rămâne, totuși, cel mai faimos, pentru că el a imaginat, dincolo de ceea ce se vede ca orizont geografic românesc, o matrice stilistică alcătuită, printre alți factori, și dintr-un orizont spațial inconștient: spațiul mioritic. Părerea marelui folclorist Ion Taloș este însă că dacă Blaga nu ar fi pornit în meditația lui de la balada „dreasă” de Vasile Alecsandri despre un cioban care ascultă ce îi susură oița favorită la ureche, ci de la balada – cel puțin la fel de răspândită în folclorul nostru – despre încleștarea dintre voinic și leu, spațiul românesc din subconștientul național i-ar fi apărut profilat altminteri, probabil nu elegiac, nostalgic și resemnat existențial, ci eroic, victorios și cu un bun instinct al dominației de sine.
- Interesant.
- Nici tânărul Cioran nu a ezitat în fața provocării geografiei pe seama românilor, enunțând faimosul gând că România ar fi cu totul altfel dacă ar avea populația Chinei (argumentul geografic) și destinul Franței (argumentul civilizațional și cultural). Și Vasile Băncilă, și Blaga, și Cioran scriau însă despre aceste lucruri în perioada interbelică. Astăzi, când globalizarea a devenit o realitate, iar evidența scăderii demografice nu este doar una cu care se confruntă românii, deci azi, când „secolul american” a luat sfârșit și se dispută o nouă ordine mondială de competitori ambițioși, precum Rusia și China (într-o periculoasă alianță, alături de celelalte țări din BRICS), destinul Franței, pe care continuăm să o iubim, nu mai pare atât de fericit și de exemplar, fiind doar unul dintre destinele occidentale ale căror valori sunt aspru disputate și chiar interogate, nu doar de revendicatorii menționați, ci – lucru poate un pic neașteptat – chiar și de S.U.A., distanțate de democrația europeană, căreia îi impută inconsecvențe și inadvertențe, și pe care, de fapt, o contestă, de pe poziții ce rămân de clarificat, dincolo de trumpism.
Cine/cum sunt românii
– Ce ne lipsește pentru a fi o mare națiune? Cultura are un rol și aici, nu?
– Cine afirmă net, sus și tare, că ne lipsește ceva? Nu ne lipsește nimic, în afara cutezanței asertive a unor valori proprii și a purtătorilor acestor valori, niște oameni providențiali, de mare anvergură; culturală și civilizațională, nicidecum politică ori militară, să fim bine înțeleși. Nu sunt necesare decât câteva operațiuni, nu chiar atât de greu de înfăptuit. Întâi de toate, un amplu și minuțios examen al identității românești și al valorilor pe care ea le poartă și le presupune: cât spirit european, câte trăsături tradiționaliste, câtă capacitate de negociere și de afirmare a propriilor poziții avem, ce anume ne apare ca prioritar și pe ce temeiuri? Există ceva care ne poate face o „mare națiune” în toate astea? Ce anume și de ce? Cum? O mare națiune are un rol memorabil în istorie. Nu l-am avut încă, preocupați să supraviețuim și să ne confecționăm modul propriu de a fi din numeroasele aluviuni care ne-au creat profilul, ne-au întărit și ne-au făcut ceea ce suntem. (Unii se cred mai mult daci, alții mai mult romani și există și adepți ai slavismului printre noi... Cine sunt însă cu adevărat românii, cu o asumată moștenire latină majoră, dar orientali prin opțiunea religioasă creștină, ortodoxia? Cum ținem în tensiune acești poli ai ființei naționale, complicați sau simplificați și de atâtea alte opțiuni religioase și atâtea crezuri ce nu se împiedică în latinitatea noastră?) Ce poate însemna asta pentru oamenii de pe mapamond și ce fel de recunoaștere ne-ar putea aduce? Ieri românii erau francezi, franțuzismul bătea în popularitate orice alt curent. Astăzi părem mai anglo-saxoni decât ne-am fi putut imagina vreodată, iar româna a îmbălsămat în manieră proprie sau a preluat fără fasoane, direct, o serie de termeni americani, nu doar în zona tehnologiei, unde era de înțeles prin inexistența echivalentelor neolatine, ci chiar în repertoriul cuvintelor banale („box” în loc de „cutie”!).
Pe după pelerina marilor magicieni
- Engleza a fost impusă într-o mare parte a lumii, ca efect direct al cuceririlor și colonizărilor (inclusiv economice, culturale etc.) britanice. Era firesc să fie filtrată până la urmă și de limba română.
- Dar iarăși zic: vrea cineva pe la noi să facă parte dintr-o mare națiune? Nu e mai simplu să fii una mică, cât mai mică, să te strecori pe după pelerina marilor magicieni ai civilizației?
- Cu mici și intermitente excepții, asta fac românii de secole.
- N-o fi mai comod, indiferent câte incomodități presupun servitutea, marginalitatea, perifericul? Dacă da, unde sunt teoriile despre meganaționalul românesc? Ultima demnă de a fi socotită ca atare a fost cea a lui Cioran, din Schimbarea la față a României; o aberație care, totuși, îl anunța pe Ion Antonescu, cu crezul lui că lichidarea rasei slave, participarea la războiul anti-U.R.S.S. și eliminarea „dușmanului din interior” (minoritarii etnoculturali, în primul rând evreii) ar purifica sângele românesc și i-ar asigura acestuia premisele unei excelențe în istorie. Era o aiureală vizibilă cu ochiul liber, câtă vreme armata română pe Frontul de Est nu era decât o anexă, un aliat al Germaniei naziste pornite la luptă împotriva fratelui de ieri, Stalin. O mare națiune este cea greacă, chiar dacă ea s-a plămădit și a funcționat în defensivă în fața atacurilor robuste ale Orientului (perșii!), strălucind înainte ca Alexandru Macedon să reverse helladicul asupra lumii cunoscute din Răsărit, până – inclusiv – în India. Ea rămâne însă mare nu prin cuceririle teritoriale, ci prin valorile acreditate: democrația ateniană, iubirea de înțelepciune, nașterea și perpetuarea tragediei, cartografierea filosofică a naturii și a lumii, inclusiv a politicului... Mare rămâne și Spania, nu prin imperiul ei risipit peste și pe sub mări, ci prin descoperirea Lumii Noi și adăugarea ei la cea Veche, prin spiritul himeric al lui don Quijote, prin vizionarismul metafizic al lui Ignazio de Loyola... Dacă îi adăugăm și pe Velasquez și Goya, pe San Juan de la Cruz și pe Sfânta Tereza de Avila, apoi pe Unamuno, Ortega y Gasset și, desigur, pe Gabriel Garcia Llorca, avem o desfășurare de resurse demnă de toată admirația...
Despre Ovidiu Pecican
Este istoric și scriitor. În domeniul medievisticii a publicat Troia, Veneţia, Roma: Studii de civilizaţie europeană, 1998; ediţie nouă, masiv modificată, vol I, 2007; Lumea lui Simion Dascălul, 1998; Arpadieni, angevini, români: Studii de medievistică central-europeană, 2001; Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în Evul Mediu românesc: Studii despre imaginarul medieval, 2002; Trecutul istoric şi omul Evului Mediu, 2002; Originile istorice ale regionalismului românesc, vol. I, 2003; Sânge şi trandafiri: Cultură ero(t)ică în epoca ştefaniană, 2005; Între cruciaţi şi tătari: Creştinătate occidentală şi nomazi în Europa central-sud-estică, 2006; Regionalism românesc: Organizare prestatală și stat la nordul Dunării în perioada medievală și modernă, 2009; Medievalități, 2009; Letopisețul unguresc, 2010; Istoria românilor, vol. I, 2010; vol. II, 2011; trad. în sârbă Ed. Clio, Belgrad, 2015; Hieroglifele cantemiriene: Incursiuni istorico-hermeneutice, 2016; (nominalizată la premiile pe 2016 ale Uniunii Scriitorilor; premiul Mongolu al filialei U.S.R. Cluj; Istoria ca lectură incomodă, 2017; Pavel Chihaia: Aventura vocației, 2018; (nominalizată la premiile pe 2018 ale Uniunii Scriitorilor); Metafora trecutului și conștiința istorică: Reflecții istoriografice la Centenar, 2019.
„Ieri românii erau francezi, franțuzismul bătea în popularitate orice alt curent. Astăzi părem mai anglo-saxoni decât ne-am fi putut imagina vreodată”, Ovidiu Pecican, istoric
„Vrea cineva pe la noi să facă parte dintr-o mare națiune? Nu e mai simplu să fii una mică, cât mai mică, să te strecori pe după pelerina marilor magicieni ai civilizației?”, Ovidiu Pecican
„O mare națiune are un rol memorabil în istorie. Nu l-am avut încă, preocupați să supraviețuim și să ne confecționăm modul propriu de a fi din numeroasele aluviuni care ne-au creat profilul, ne-au întărit și ne-au făcut ceea ce suntem.”, Ovidiu Pecican
Interviul cu istoricul Ovidiu Pecican a fost prilejuit de demararea unui proiect îndrăzneț: publicarea primului volum al unei ambițioase lucrări – Istoria culturii române (Ed. Cuantic, 2025).
„Remarc în treacăt – nu pentru întâia oară – că primul roman modern al unui autor român, Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, scris în 1705, a avut de așteptat până spre 1900 ca să fie adus la cunoștința cititorilor.”, Ovidiu Pecican
„Eliade, Cioran, Ionesco – dar și Lupasco, Pius Servien, Matyla Ghika, destui alții – au propulsat în atenția universală creativitatea românească în ultimele decenii.”, Ovidiu Pecican