Astăzi se cunoaște, poate, mai puțin decât atunci, în anii ’30, când filosoful a scris această lucrare, deși mulți consideră că au înțeles confucianismul sau taoismul, după câteva citate celebre. Cartea a fost tradusă de Derk Borde, în două etape, fiind publicată în SUA, în 1947. New York Times Book Review o prezintă ca fiind „cea mai cuprinzătoare lucrare pe acest subiect”.
Citind istoria filozofiei chineze, așa cum o prezintă profesorul Fung Yu-Lang, putem înțelege etapele civilizației care a dat naștere acestei gândiri împletite cu spiritualitatea și cu pragmatismul, în egală măsură. Filozoful chinez a reușit să facă o descriere fenomenologică a gândirii poporului său, într-o prezentare aproape exhaustivă, sincronică și diacronică, făcând și o paralelă cu diversele curente de gândire europene, pentru a-i ajuta pe cei neinițiați în tainele acestei culturi să înțeleagă bazele filozofiei chineze.
„Când a fost întrebat odată de un discipol despre sensul morții, Confucius a răspuns: „Încă neînțelegând viața, cum poți înțelege moartea?” (Analecte, XI, 11). Iar Mencius a spus: „Înțeleptul este culmea relațiilor umane” (Mencius, IVa, 2), ceea ce, luat literal, înseamnă că înțeleptul
este omul moralmente perfect în societate. Dintr-un punct de vedere superficial, cu omul ideal fiind din această lume, se pare că ceea ce filozofia chineză numește un înțelept este o persoană de o ordine foarte diferită de Buddha al budismului și de sfinții religiei creștine. În mod superficial, acest lucru ar părea a fi valabil în special pentru înțeleptul confucianist”, explică autorul.
Despre înțelepți și înțelepciune în cultura Chinei ar trebui să înțelegem, mai întâi, ce rol au în civilizația acestei zone a lumii.
Echivalentul religiei, pentru alte civilizații
Aflăm de la autorul acestei scurte (dar aproape exhaustive) istorii a filozofiei chineze că locul pe care l-a ocupat filozofia în civilizația chineză a fost comparabil cu cel al religiei în alte civilizații. „În China, filozofia a fost preocuparea fiecărei persoane educate. În vremurile de demult, dacă un om primea vreo educație, aceasta începea cu studiul filozofiei. Când copiii mergeau la școală, primele cărți pe care erau învățați să le citească erau cele „Patru Cărți”: Analectele lui Confucius, Cartea lui Mencius, Marea Învățătură și Doctrina Căii de Mijloc. Cele „Patru Cărți” au fost cele mai importante texte ale filozofiei neo-confucianiste. Uneori, atunci când copiii abia începeau să învețe caracterele, li se dădea să citească un fel de manual. Acesta era cunoscut sub numele de Clasicul celor Trei Caractere și se numea astfel pentru că fiecare propoziție din carte era alcătuită din trei caractere, aranjate astfel încât, atunci când erau recitate, produceau un efect ritmic și îi ajutau pe copii să le memoreze mai ușor. Această carte era, în realitate, un abecedar, iar prima afirmație din ea este că natura omului este, la origine, bună”, ne explică autorul. Aceasta este una dintre ideile fundamentale ale filozofiei lui Mencius.
Locul filozofiei în civilizația chineză
Profesorul a notat că pentru occidentalul care observă cât de mult este pătrunsă viața poporului chinez de confucianism poate părea că acesta este o religie. De fapt, însă, confucianismul nu este mai mult o religie decât, să zicem, platonismul sau aristotelismul. Este adevărat că cele Patru Cărți au fost „Biblia” poporului chinez, dar în ele nu există nicio poveste a creației și nici mențiuni despre rai sau iad. Desigur, termenii „filozofie” și „religie” sunt ambigui. Pot avea înțelesuri foarte diferite pentru oameni diferiți.
„Când vorbesc despre filozofie sau religie, oamenii pot avea în minte idei cu totul diferite despre ce sunt acestea. Pentru mine, filozofia înseamnă gândire reflexivă și sistematică asupra vieții. Nu toți oamenii meditează reflexiv asupra vieții, iar dintre cei care o fac, și mai puțini gândesc sistematic. Un filozof trebuie să filozofeze, adică să reflecteze asupra vieții și apoi să-și exprime gândurile în mod sistematic. Acest tip de gândire este numit reflexiv deoarece are ca obiect viața. Teoria vieții, teoria universului și teoria cunoașterii apar toate din acest tip de gândire. Teoria universului ia naștere deoarece universul este fundalul vieții - scena pe care se desfășoară drama existenței. Teoria cunoașterii apare deoarece gândirea este ea însăși cunoaștere. Potrivit unor filozofi occidentali, pentru a putea gândi, trebuie mai întâi să aflăm ce putem gândi; cu alte cuvinte, înainte de a începe să reflectăm asupra vieții, trebuie mai întâi să „ne gândim gândirea”. Astfel de teorii sunt toate produse ale gândirii reflexive. Chiar și conceptele de viață, de univers și de cunoaștere sunt rezultatul acestei gândiri. Indiferent dacă reflectăm asupra vieții sau vorbim despre ea, ne aflăm cu toții în mijlocul ei. Și indiferent dacă gândim despre ea sau vorbim despre univers, suntem cu toții parte din el”, explică filozoful chinez.
Superstiții, dogme, ritualuri și instituții
În filozofia chineză, religia are legătură cu viața și se consideră că în centrul fiecărei mari religii se află o filozofie. „De fapt, fiecare religie importantă este o filozofie însoțită de o anumită suprastructură, alcătuită din superstiții, dogme, ritualuri și instituții. Aceasta este ceea ce numesc religie. Dacă înțelegem termenul „religie” în acest sens – care, de altfel, nu diferă prea mult de uzul comun – putem vedea că confucianismul nu poate fi considerat o religie. Oamenii s-au obișnuit să spună că în China existau trei religii: confucianismul, taoismul și budismul. Dar, așa cum am văzut, confucianismul nu este o religie. În ceea ce privește taoismul, există o distincție între taoismul ca filozofie, numit Tao chia (școala taoistă), și taoismul ca religie, numit Tao chiao (religia taoistă). Învățăturile lor nu sunt doar diferite, ci chiar contradictorii”, explică autorul cărții.
Curentele despre care știm foarte puțin
Despre curentele filozofice ale Chinei se știe foarte puțin, în lumea contemporană. Autorul acestei istorii ne explică de ce Taoismul filozofic promovează doctrina urmării naturii, în timp ce taoismul religios promovează doctrina acțiunii împotriva naturii.
„De exemplu, potrivit lui Lao Tzu și Chuang Tzu, viața urmată de moarte este cursul firesc al naturii, iar omul ar trebui să urmeze acest curs natural cu calm. Însă învățătura principală a religiei taoiste este compusă din principii și tehnici evitării morții – ceea ce înseamnă, în mod explicit, acțiune împotriva naturii. Religia taoistă are spiritul științei, adică dorința de a cuceri natura. Dacă cineva este interesat de istoria științei chineze, scrierile taoștilor religioși oferă multe informații relevante. În ceea ce privește budismul, există de asemenea o distincție între budismul ca filozofie, numit Fo hsieh (învățătura budistă), și budismul ca religie, numit Fo chiao (religia budistă)”, mai notează filozoful chinez, subliniind că pentru chinezul educat, filozofia budistă este mult mai interesantă decât religia budistă - este destul de obișnuit ca atât călugări budiști, cât și călugări taoși să participe împreună la serviciile funerare chineze.
Poporul chinez abordează chiar și religia într-un mod filozofic. În prezent, mulți occidentali știu că poporul chinez a fost mai puțin preocupat de religie decât alte popoare.
Fung Yu-Lan