Facem loc analizei psihiatrei Karen Horney, autoarea studiului științific „Personalitatea nevrotică a timpului nostru” (Editura Trei, 2025): „Într-adevăr, dacă o persoană se simte fundamental neputincioasă în fața unei lumi invariabil amenințătoare și ostile, atunci căutarea afecțiunii pare a fi cea mai logică și directă cale de a obține orice formă de bunăvoință, ajutor sau apreciere. În cazul în care condițiile psihice ale persoanei nevrotice ar fi așa cum adesea i se par ei însăși, ar trebui să-i fie mai ușor să obțină afecțiune. Dacă aș pune în cuvinte ceea ce ea simte numai vag, impresiile sale ar fi că ceea ce își dorește este atât de puțin: numai ca oamenii să fie amabili cu ea, să îi ofere sfaturi, să aprecieze faptul că este un suflet sărman, inofensiv, singuratic, dornic să facă pe plac și să nu rănească sentimentele nimănui. Aceasta este singura
realitate pe care o percepe.”
Iluzii și dileme
Mai mult: „Nu recunoaște însă cât de mult hipersensibilitatea sa, ostilitățile latente și cerințele exagerate îi afectează relațiile. De asemenea, persoana nu este capabilă să evalueze impactul ei asupra celorlalți sau reacțiile acestora față de ea. Prin urmare, nu reușește să înțeleagă de ce prieteniile, căsniciile, relațiile amoroase și cele profesionale sunt atât de des nesatisfăcătoare. Tinde să tragă concluzia că ceilalți sunt de vină, că sunt lipsiți de considerație, neloiali, abuzivi sau că, dintr-un motiv de neînțeles, îi lipsește darul de a fi populară. Astfel, continuă să alerge după iluzia iubirii. Fără să își dea seama, persoana nevrotică se află în dilema de a fi incapabilă să iubească dar, în același timp, de a avea o nevoie disperată de iubire din partea celorlalți. Aici ne confruntăm cu una dintre acele întrebări care par atât de simple, dar la care e de fapt extrem de dificil de răspuns: Ce este iubirea sau ce înțelegem noi prin iubire în cultura noastră?”
Atitudinea e tot ce contează
Și? „Uneori, se poate auzi o definiție spontană a iubirii, ca fiind capacitatea de a oferi și de a primi afecțiune. Deși acest enunț conține un sâmbure de adevăr, este mult prea general pentru a ne ajuta să clarificăm dificultățile cu care ne confruntăm. Cei mai mulți dintre noi pot fi
afectuoși în anumite momente, dar aceasta este o trăsătură care poate coexista cu incapacitatea profundă de a iubi cu adevărat. Contează atitudinea din care izvorăște afecțiunea - este ea expresia unei atitudini fundamental pozitive față de ceilalți? Sau provine, de exemplu,
dintr-o frică de a pierde pe cineva sau din dorința de a-l controla? Cu alte cuvinte, nu putem lua manifestările exterioare ale unei persoane drept criteriu sigur al iubirii. Deși este foarte dificil să definim iubirea, putem afirma cu siguranță ce nu este iubirea sau ce elemente îi sunt străine.”
Critici constructive
Mai exact? „Cineva poate avea o afecțiune profundă față de o altă persoană și, totuși, să fie uneori furios pe ea, să îi refuze anumite dorințe sau să simtă nevoia de a fi singur. Există însă o diferență între astfel de reacții limitate de furie sau retragere și atitudinea unei persoane
nevrotice, care este mereu în gardă față de ceilalți, simte că orice interes pe care aceștia îl manifestă față de alte persoane este o neglijare a sa și interpretează orice cerere ca pe o constrângere și orice critică asemenea unei umilințe. Acest lucru nu este iubire. De asemenea,
iubirea nu este incompatibilă cu oferirea unei critici constructive asupra anumitor trăsături sau atitudini, cu scopul de a ajuta, dacă este posibil, la corectarea lor. Dar nu este iubire când, așa cum se întâmplă frecvent la persoanele nevrotice, apare o cerință intolerantă de perfecțiune,
cerință care implică o atitudine ostilă de tipul: «Vai de tine dacă nu ești perfect!»”.
Autoamăgire
Tot aici: „De asemenea, iubirea este incompatibilă cu folosirea unei persoane numai ca mijloc pentru un scop, adică numai sau în principal pentru satisfacerea unor nevoi specifice. Acest lucru este evident, de exemplu, când cineva este dorit numai pentru gratificarea sexuală sau, în
căsătorie, numai pentru prestigiu. Însă această distincție devine adesea neclară, mai ales când nevoile implicate sunt de natură psihică. Persoana nevrotică se poate autoamăgi că îl iubește pe celălalt chiar dacă, în realitate, celălalt este numai obiectul admirației sale oarbe. În astfel de cazuri, celălalt este adesea abandonat brusc sau chiar transformat în dușman numai pentru că începe să emită critici, eșuând astfel în a-și menține funcția de a fi admirat, funcție pentru care a fost iubit.”
„Cei mai mulți dintre noi pot fi afectuoși în anumite momente, dar aceasta este o trăsătură care poate coexista cu incapacitatea profundă de a iubi cu adevărat.”, Karen Horney, psihiatră
„Iubirea nu este incompatibilă cu oferirea unei critici constructive asupra anumitor trăsături sau atitudini, cu scopul de a ajuta, dacă este posibil, la corectarea lor.”, Karen Horney, psihiatră