„Noi nu trebuie să mai ratăm clipa în favoarea eternităţii.” (Dinu Săraru)
Dinu Săraru împlinește astăzi 88 de ani. Un om și un scriitor cu un dor fără sațiu.
Ca eseist și dramaturg, el unește spiritul critic și înțelepciunea iute fără nimic molcom sau catifelat în judecățile de valoare. El nu e ceremonios, vorbele sale de duh sau suculența frazelor memorabile îți rămân în memorie. Ca jurnalist, este redutabil, cu vorba precisă și biciuitoare. Ca moralist, nu iartă micimile vremurilor și minciuna împăunărilor. Ca iubitor de oameni și valori tradiționale, el pune în lumină alaiul modelelor naționale care ar trebui să fie urmate. Dinu Săraru are replică și descarcă prin cuvinte, precum fulgerul, o lumină necruțătoare în polemicile și pamfletele sale.
Nu există proiect cultural al ţării noastre, la vremea atâtor cumpene prin care a trecut, în care Dinu Săraru să nu fi fost implicat, fie că a fost vorba de faceri şi desfaceri de reviste, de Teatru şi Patrimoniu, de Biserica şi Credinţa Ortodoxă, de binecuvântarea meşteşugurilor şi tezaurizarea lor în albume excepţionale, prin Fundaţia „Nişte Ţărani”. De altfel, Dinu Săraru mărturisea: „Sper într-o clipă de linişte când să stau la Slătioara să scriu fără nicio grijă, din nou, o poveste cu ţăranii pe care i-am iubit eu şi care astăzi nu mai sunt, şi o încheiere la acele două romane despre ciocoi, răcorindu-mă faţă de neputinţa şi nevoinţa în care m-au azvârlit şi ne-au azvârlit, să nu putem face mai la bătrâneţe o sărbătoare din filele calendarului ce ne-au mai rămas”.
„Istoria a fost pierdută pe drum”, mărturisește Dinu Săraru. „De aceea, în romanele mele am așezat politicienii lumii de azi. Mă doare faptul că valorile românești sunt terfelite. Asistăm la răsturnarea sistemului de valori. La noi, din păcate, oamenii politici ignoră cultura.”
Lecția lui Dinu Săraru este dată în Jurnalul unui personaj controversat: „Să știți că eu sunt născut să mor controversat. Mă ambiționez să rămân controversat și să mai dau prilejul controverselor. Am fost întotdeauna obsedat de ideea că gloria aparține celui care iubește mai mult lupta decât succesul.”
Maestrul Dinu Săraru a impus şi susţinut atâtea generaţii de tineri, deschizându-le drumul în scris, pe scenă, la televiziune şi în paginile presei de atitudine ideologică şi estetică.
Azi îl privim pe Dinu Săraru ca pe un înţelept şi învingător. Ştim că pentru el cultura nu e o sumă de evenimente şi mai ştim că refuză zgomotul obscen şi asurzitor al mizeriei şi nonvalorilor ce vor să ne acapareze. Cultura e pentru Dinu Săraru un lanţ cu verigile întregi şi continue, făcut din creatori, Opere şi Sărbători. Din uriaşe punţi ale rezistenţei şi comunicării între valorile adevărate ale fiecărei generaţii.
„Povestea e izvorâtă din realitate, dar rămâne poveste. Povestea se citeşte fără nicio cheie, iar adevărul poveştii – se ştie – sublimează adevărul vieţii”, se destăinuia Dinu Săraru.
Dinu Săraru are replică şi descarcă prin cuvinte, precum fulgerul, o lumină necruţătoare în polemicile şi pamfletele sale. El este în literatură şi cultură, sub arcul sprâncenelor lui stufoase, ceea ce regretatul Profesor dr. Dan Setlacec a fost în medicină, un Zeus tonans, menit să-i ţină în frâu pe zei, cu legendele lor, şi pe muritorii încredinţându-şi soarta acestor legende.
Cărţile lui Dinu Săraru au emoţie şi asta vădeşte că sunt amprentate autobiografic. De fapt, se povesteşte pe sine însuşi, jurnalistul, omul de teatru şi de film, scriitorul, de-a lungul unei vieţi pline şi nu întotdeauna lipsite de obstacole.
Teatrul bun s-a clădit mereu pe iubire şi Dinu Săraru a demonstrat asta faţă de tânăra generaţie. În anii artei cu tendinţă ai obsedantului deceniu, resimţit de teatru mai mult decât de celelalte arte, când pregătirea spectacolului era un act de curaj, ca director al Teatrului Mic, unde a nutrit un interes real faţă de dramaturgia de valoare, a programat spectacole incomode pentru putere, ca „Maestrul şi Margareta”, după Bulgakov, „Diavolul şi Bunul Dumnezeu”, după Jean-Paul Sartre, „Evul Mediu întâmplător”, de Romulus Guga. Multă lume nu a uitat cozile interminabile de la casa de bilete, dinainte de 1989, spectacolele care se jucau cu casa închisă şi lume în picioare. Dinu Săraru a ştiut să mânuiască armele diplomatice în lupta cu cenzura, cu sâcâitoarele vizionări, cu inerţia birocratică. „Îmi-aduc aminte de o iarnă cu zloată, apăraie, îngheţ şi în care iradia un frig sufletesc care se adăuga sălilor de teatru îngheţate, comisiilor de vizionare şi discuţiilor interminabile pentru replicile unei piese. Ei bine, într-o astfel de iarnă am fost chemat la o şedinţă în sălile Muzeului de Istorie a oraşului Bucureşti, la Palatul Şuţu. Puseseră şase-şapte bănci de lemn, fără spătar, şi înaintea lor o masă tot din lemn, la care se aşezase şeful municipal al Culturii, care ne urmărea încruntat cum ne înghesuiam unii în alţii, încotoşmănaţi, cu mâinile vârâte cu mănuşi cu tot în mânecile paltoanelor şi cu căciulile trase până la bărbie peste urechile degerate. Ne-a potopit un val de reproşuri, de apostrofări, de adjective penibile. O găleată de lături ni se aruncase în cap de către roşcovanul fălcos şi pistruiat care ne guverna în acel moment la Bucureşti: «Dragă Dinule, zise Beligan, care era cu noi şi îşi răsucise fularul de două ori peste gură ca să nu-i îngheţe şi glasul, de mult m-am obişnuit să mă uit la lume cu binoclul întors!»”, îşi aminteşte Dinu Săraru.
Ca director al Teatrului Naţional bucureştean, ştiind să celebreze imaginaţia spectatorului, a programat spectacole de mare succes la public, precum „Take, Ianke şi Cadîr”, cu o tripletă de aur, Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, jucat ani buni cu casa închisă, „O noapte furtunoasă”, „Jocul dragostei şi al întâmplării”, „Visul unei nopţi de vară”, „Legenda ultimului împărat”, „Apus de soare”, cu Costel Constantin şi Monica Davidescu, conceput de regizorul Dan Piţa ca un recviem creştin în care sabia şi crucea dau deopotrivă fiori, iar rochiile somptuoase ale Luanei Drăgoescu au creat cadrul perfect, „Crimă pentru pământ”, „Hic sunt leones”, cu splendidele costume ale Doinei Levintza, „Egoistul”, ultima piesă a lui Anouilh, regizată de maestrul Radu Beligan…
„Fără ştiinţă de carte nu vom avea şira spinării dreaptă nici la Bruxelles, nici nicăieri în lume şi nici pe Lună.” (Dinu Săraru)
În această lume, de după 1989, în romanele sale s-a uitat cu binoclul pus să mărească grotesc. Este autorul volumului „Ultimul bal la Şarpele Roşu”, al „Trilogiei ţărăneşti”: „Nişte ţărani”, „Iarba vântului”, „Crimă pentru pământ”, al „Trilogiei Dragostea şi revoluţia”: „Toamna roşie”, „Cei care plătesc cu viaţa”, „Speranţa”, al romanelor „Clipa” şi „Ciocoii noi cu bodyguard”, „Ura din ochii vulpii”, „Corrida”, „Marele premiu la Monte Carlo sau dedublarea”, „Jurnalul unui personaj controversat”.
„Ştiinţa de carte e cea care ne lipseşte acum ca să avem şira spinării dreaptă. Fără ştiinţă de carte nu vom avea şira spinării dreaptă nici la Bruxelles, nici nicăieri în lume şi nici pe Lună. La noi, lipsa de carte se vede în toate împrejurările şi e dureros”, spunea Dinu Săraru.
În ultimul timp aproape s-a retras din viaţa publică, mai aproape de maşina de scris şi de amintiri, poate chiar într-un turn de fildeş, la Slătioara, unde, după cum mărturisea, este „Purgatoriul meu, cea mai curată oglindă a zbuciumului meu… şi leacul meu”.
Îmi aduc aminte una dintre cele mai sensibile mărturisiri ale sale: „Noi nu trebuie să mai ratăm clipa în favoarea eternităţii. Eternitatea nu ne aparține.”
La mulți ani, Dinu Săraru, sănătate, împreună cu iubita dumneavoastră doamnă, Viviana, care vă stă alături de o viață, și de toți prietenii care vă sunt aproape. Zile frumoase la Slătioara.