Continuăm astăzi seria de interviuri-document cu cei care au împlinit sau împlinesc în 2018 venerabila vârstă de 100 de ani, români care s-au născut odată cu România Mare şi care sunt martorii vii ai Centenarului sărbătorit de ţara noastră. Noul episod pe care îl prezentăm face parte și el din Programul Cultural ,,Bucureşti-Centenar”, derulat de Primăria Municipiului București, prin Administraţia Monumentelor și Patrimoniului Turistic.
Numele „centenarului” adus astăzi în atenţia dumneavoastră este Margareta Mezei. Născută în Timişoara, rămasă fără soţ în 1944, în urma bombardamentelor aviaţiei Aliaţilor asupra Timişoarei, în perioada în care România lupta cot la cot cu Wermachtul german pentru recuperarea teritoriilor pierdute, doamna Mezei a găsit puterea să meargă mai departe. Cu o memorie impresionantă la vârsta de 100 de ani, ne-a construit imaginea pestriţă a Bucureştiului interbelic pe care a avut ocazia să-l viziteze la sfârşitul anilor ‘30. În final, ne-a spus că privește cu optimism viitorul ţării şi al poporului român, spunând că „răul a trecut”. Vă invităm să parcurgeţi un interviu deosebit, care relevă o experienţă de viaţă autentică.
J: Când v-aţi născut şi unde?
MM: În 1918, pe 9 decembrie, la Timișoara.
J: V-aţi născut în anul Marii Uniri. La ce vârstă aţi conştientizat prima dată acest lucru?
MM: Fiind copil, nu prea judecam eu atunci, dar când m-am mărit, au început părinţii să îmi spună, am aflat de Unire. Până atunci credeam că e o stare de normalitate, e de când lumea, şi totuşi, au murit români adevăraţi pentru asta. Oamenii erau mai optimişti şi credeau în ţară atunci.
J: Vă mai amintiţi de regele Ferdinand?
MM: Ni se spunea la şcoală, dar nu prea băgam eu de seamă la vârsta aia, dar am auzit, ce-i drept. Cred că a fost un rege bun, ţara era prosperă, îşi modificase graniţele după Marele Război şi oamenii aveau posibilităţi atunci să se descurce. Cine muncea se descurca foarte bine. Nu erau problemele care sunt astăzi, să ştiţi.
J: De regina Maria se vorbea?
MM: Se vorbea şi de ea, dar vă spun, eu una nu prea eram în cunoştinţă de cauză. Nu ştiu să vă spun multe lucruri despre regină. Abia mai târziu am aflat mai multe.
J: Cum au trecut pentru dumneavoastră aceşti 100 de ani?
MM: A fost foarte greu, mai ales când a fost războiul, eu stăteam la Timişoara atunci. Să ştiţi că nu ajungi să trăieşti atât dacă nu lucrezi. Eu am lucrat atunci la Timişoara, iar magazinul la care lucram era departe de casa mea, iar eu lucram între 8 şi 13, şi de la 16 până la 19. Şi în fiecare zi, între 13 şi 16, mergeam repede acasă şi îmi făceam mâncare.
J: Cum a fost copilăria dumneavoastră?
MM: A fost foarte frumoasă. Eu am fost în Timişoara atunci, sunt timişoreancă. Îmi ajutam părinţii, eram ascultătoare. Se trăia bine până să înceapă războiul, să ştiţi.
J: Vă mai amintiţi cum arăta casa părintească?
MM: Locuiam la bloc, într-un apartament, avea două camere, într-o cameră dormeam eu, în cealaltă, părinţii.
J: Aţi fost singură la părinţi?
MM: Da, am fost singurul lor copil.
J: Care credeţi că este secretul longevităţii?
MM: Omul nu trebuie să mănânce mult; eu am ajuns la vârsta asta că nu am mâncat foarte multă carne, de exemplu. Atunci când eram tânără, carnea era foarte scumpă, nu îşi permitea oricine. Am fost mereu foarte cumpătată, începând cu alimentaţia, cu absolut tot, nu din cauza economiei, ci pentru că m-a interesat să mă uit la sănătate. Şi nici nu am suportat oamenii graşi. (râde) În plus, pe vremea mea se mânca mult mai sănătos, totul era de casă, nu cu pesticide.
J: De anii de şcoală ce vă amintiţi?
MM: Au fost frumoşi, cu toate că eu am făcut doar 8 clase. Era niţel altfel pe vremea aia, să ştiţi. Atunci, şi copiii aveau respect mai mare pentru dascăli, şi ne învăţau de bine. Nu învăţam doar materii, ci şi ce e aia cinstea, onestitatea. Ne şi unea colectivul de acolo. Eu am făcut şcoala la Orăştioara, în comună, doar acolo era pe vremea aia. Era mai severă şcoala atunci, nu îşi permitea niciun copil să îl contrazică pe dascăl. Nu aveam voie cu ciorapi de mătase, nu aveam voie cu părul făcut.
J: Politica v-a interesat?
MM: Nu, nu am avut timp. Eu m-am concentrat la ce ştiam că mă pricep şi am muncit, nu prea am fost la curent cu politica.
J: Care este cea mai intensă amintire pe care o aveţi?
MM: Este una neplăcută, să vă spun sincer. Am rămas sinistrată, la Timişoara, am rămas fără soţ, care a murit în urma bombardamentelor. El era în casă în iunie 1944 când au apărut avioanele americane deasupra oraşului şi nu a scăpat, săracul de el. O bombă a picat chiar pe casa noastră. Apoi am rămas sinistrată. Mi-a dat primăria o rulotă, unde am locuit o vreme lângă Timişoara.
J: Unde eraţi la ora bombardamentului respectiv?
MM: Eram la magazin atunci, lucram, şi cum am auzit sirena că a început să urle, am fugit într-un adăpost. Se făceau exerciţii înainte şi oamenii ştiau că trebuie să se adăpostească atunci când auzeau sirena.
J: Ce aţi făcut mai departe?
MM: Ce să fac, ce puteam să fac, m-am descurcat. Gândiţi-vă că mi-a fost greu că trebuia să vin de lângă oraş până în centru în fiecare zi la magazin, unde lucram în continuare. Din cauza asta stau rău cu picioarele şi acum, am fost operată la picioare.
J: Când aţi văzut prima dată o maşină?
MM: Am văzut de mică, circulau prin oraş încă de la începutul secolului, cred.
J: Ne puteţi povesti cum arătau maşinile în vremea respectivă?
MM: Desigur. Îmi amintesc că primele automobile erau pe abur şi, oricum, erau mult mai lente decât maşinile de azi. Îmi amintesc că îmi povestea tata cum funcţionează, că aveau propulsia asigurată de cazanul cu aburi şi nelipsitul loc pentru asistent, pe lângă şofer, cel care îndeplinea funcţia de prestator al muncilor dificile: învârtea volanta cu manivela, schimba roata în caz de pană de cauciuc sau se îngrijea de aspectul exterior al vehiculului. Erau alte vremuri. (râde)
J: Tatăl dumneavoastră a condus?
MM: Da, avea şi permis de conducere. Îmi spunea că la şcoala de şoferi atunci se învăţa teorie, iar după-amiaza se făcea practica. Teoria avea două capitole importante: „Omorârea de oameni" şi „Scoaterea de fum a maşinilor". Vorbesc serios. (râde)
J: Cu ce se ocupau părinţii dumneavoastră?
MM: Mama era croitorească, lucra la un atelier în oraş şi mai lucra şi în particular. Mai veneau vecinii sau cunoscuţii şi apelau la ea, şi nu plăteau neapărat cu bani oamenii, că nu aveau, dar plăteau, în schimb, cu o găină, cu lapte, cu ce se putea. Tata se ocupa cu munca la câmp. V-am spus, nu am fost bogaţi, dar ne-am descurcat.
J: De regele Mihai când aţi auzit prima oară?
MM: Prima dată am auzit după ce a murit Ferdinand. Auzisem că a venit o regenţă la conducerea ţării şi vorbea lumea în sat că Mihai este noul rege. Dar nu îl văzusem, nu ştiam mare lucru despre el.
J: Peste trei ani, Carol al II-lea revine şi îşi detronează fiul, tot în ’30, ajunge şi criza economică la noi. Cum vă amintiţi acele evenimente?
MM: Nu îmi aduc aminte aşa de multe lucruri despre rege. Ştiu că a trecut prin Timişoara de mai multe ori şi era alai mare după el. În schimb, îmi amintesc de criză, că vorbeau părinţii în casă că se scumpise pâinea, rămâneau oamenii fără locuri de muncă. A fost perioada cea mai dificilă până în război. Îmi amintesc că vedeam agricultorii cum ardeau grânele şi aruncau alte produse, pentru că nu aveau cui să le vândă şi pentru că era prea scump să le recolteze.
J: Ce vă amintiţi de legionari?
MM: Legionarii făceau gălăgie, erau foarte gălăgioşi, dar şi solidari cu oamenii. Îmi amintesc că am trecut odată pe lângă Catedrala Mitropolitană din oraş şi i-am văzut cum stăteau încolonaţi şi cântau „Sfântă tinereţe legionară”. Ce mai ştiu e că nu se aveau bine nici cu regele, nici cu liberalii. Spunea tata că a auzit că au omorât un ministru (n.r. - primul-ministru liberal I.G. Duca a fost asasinat în 1933 de legionari), iar tata era cu liberalii, şi nu îi plăceau legionarii, spunea că sunt comandaţi de Hitler.
J: Până la ce vârstă aţi rămas în Timişoara?
MM: Până s-a terminat războiul, după aceea am plecat la Oradea, că m-am recăsătorit.
J: La ce vârstă v-aţi căsătorit prima dată?
MM: La 21 de ani, în 1939, chiar pe 1 septembrie când a început războiul în Polonia, iar nemţii şi ruşii i-au invadat.
J: Când aţi văzut prima dată Bucureştiul?
MM: În ’38, am fost cu părinţii în vizită la o soră a tatălui meu.
J: Cum era organizat Bucureştiul interbelic, vă mai amintiţi?
MM: Atunci oraşul era împărţit într-o zonă centrală şi alta periferică. În zona centrală ştiu că erau patru sectoare cu nume de culori. Sectorul 1 era denumit „Galben”, Sectorul 2 „Negru”, Sectorul 3 „Albastru” şi Sectorul 4 „Verde”. În afara lor erau 12 comune care funcţionau ca nişte zone suburbane ale oraşului, fiind înglobate din punct de vedere administrativ municipiului Bucureşti.
J: Exista şi vreo zonă pe care nu o agreaţi din Bucureştiul interbelic?
MM: Eu nu am stat mult în Bucureşti. Îmi aduc aminte că se găsea în centru zona Halelor şi am trecut pe acolo, unde era foarte murdar şi străzile erau foarte urâte ca aspect. În plus, era şi gălăgie, am văzut şi o încăierare între vânzătorii de fructe şi legume, se băteau pe locurile unde să vândă. În plus, umblau şi mulţi pungaşi dimineaţa pe acolo, pentru că era înghesuială foarte mare.
J: Unde se relaxau oamenii atunci în Bucureşti?
MM: Îmi amintesc că erau la modă grădinile de vară. Ştiu că am fost şi eu atunci într-una, se numea „La Leul şi Cârnatul”. Am gustat atunci dintr-un soi de vin foarte bun şi am mâncat nişte mititei şi ciorbă de burtă.
J: Era schimbată Timişoara în perioada când au venit germanii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial?
MM: Puţină lume ştie azi, de exemplu, că Centrul de Tranzit în Regim de Urgenţă de pe strada Armoniei, locul unde, din 2008, vin refugiaţi aflaţi în nevoie de urgenţă, este vecin cu cel mai mare lagăr din judeţ care a existat în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Au fost acolo aduşi sârbi, ruşi şi până la 23 august 1944 în lagăr s-au aflat mii de prizonieri. Au decedat mulţi din cauza rănilor de pe front sau a unor boli incurabile. Curios este că după 23 august 1944, lagărul nu a fost desfiinţat. Dimpotrivă, a urmat o altă etapă, mult mai dramatică, după ocuparea Timişoarei de Armata Roşie şi preluarea administraţiei lagărului de către ruşi.
J: Vă amintiţi de protestul studenţilor timişoreni din 1945 pentru susţinerea regelui Mihai?
MM: Era 8 noiembrie 1945, a avut loc o mare demonstraţie a studenţilor şi elevilor timişoreni organizată în cinstea regelui Mihai I. Atunci, demonstranţii au fost atacaţi de grupuri violente purtătoare a steagului roşu. Poliţia a arestat studenţi, dar de atacatori nu s-a atins. Apoi, pas cu pas, comuniştii au ocupat întreaga putere în Timişoara şi au interzis activitatea PNŢ şi PNL. Apoi, ştiu că Groza şi cu Dej l-au ameninţat pe Mihai că dacă nu pleacă, îi vor împuşca pe studenţii care s-au revoltat.
J: Nu a fost singura revoltă a timişorenilor contra comuniştilor...
MM: Aşa este. Vă spun sincer, cu toate măsurile represive şi de supraveghere luate de autorităţile statului comunist, rezistenţa faţă de regimul impus cu sprijinul sovietic n-a încetat. Securitatea a descoperit mereu în anii ’50 manifeste ostile regimului comunist şi ocupaţiei sovietice. De o amploare deosebită au fost manifestaţiile studenţilor din octombrie 1956, care criticau nivelul de trai foarte scăzut, ocupaţia militară sovietică, lipsa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Studenţii au condamnat aservirea României intereselor URSS, dar şi prezentarea falsă şi tendenţioasă a revoluţiei din Ungaria. La adunarea din cantina Politehnicii au participat peste 2.000 de studenţi. Revendicările au fost cuprinse într-un memoriu. Mişcarea studenţească a fost înfrântă însă.
J: Cum aţi trăit Revoluţia din 1989?
MM: Eu nu mai eram atunci în Timişoara, nici părinţii mei care se prăpădiseră. M-am uitat la televizor şi am crezut că o să fie bine. Speram la mai bine, să scăpăm de comunişti. Eh, lasă, că poate a fost bine aşa, că am văzut cum e când e rău. Răul a trecut acum, eu cred că viitorul ţării şi al poporului merge către bine.
După Unire, cu toţii ne bucuram, era o stare aşa de reverie, parcă pluteam. Simţeam că am înviat din nou ca popor, a fost ceva ce e greu să vă descriu în cuvinte, şi e greu să înţeleagă cei de astăzi.
Îmi amintesc precis că la 1 septembrie 1944, armata sovietică a intrat în Timişoara şi a adus cu ea regimul de ocupaţie militară a oraşului. Ce îmi mai amintesc e că imediat ce au ajuns sovieticii în Timişoara, prima lor grijă a fost să confişte maşinile locuitorilor germani. Apoi a urmat deportarea etnicilor germani în URSS.
J: Vă mai amintiţi ce ziare citeaţi atunci?
MM: Da, cum să nu. Atunci lumea nu avea televizoare şi citea mai mult. În vremea respectivă, tata ştiu că citea în fiecare zi „Universul”. Mai erau „Dreptatea”, „Adevărul”, „Dimineaţa”, ăsta parcă era al PNŢ-ului. Îmi aduc aminte că erau vânzătorii de ziare cu teancul în braţe şi strigau titlurile ediţiilor, aşa se vindeau atunci.