Aceste trei doleanțe le au atât persoanele individuale cât și sindicatele. La ele se alătură cererile similare ale patronatelor dar și ale micilor întreprinzători. Protestele sunt similare fie că sunt la Berlin, Paris, Praga sau București. Sunt exprimate cereri generale, ceea ce simplifică mult problema guvernelor și a puterii legislative, care se pot concentra pe subiecte clare. Tema este dată, clar afișată, condensată explicit în cereri, nu mai este nevoie de cercetări sociologice și studii de piață sofisticate pentru a afla „ce vrea poporul”. Când e foamete, poporul vrea pâine; când e frig, vrea căldură, când e sărăcie, vrea bani.
Criza energiei este la baza tuturor acestor presiuni sociale. Cauza cauzelor rezidă din penuria de resurse, din probleme tehnologice, din incapacitate de gestiune? De când a devenit energia mai scumpă, cum a apărut acest șoc? Fără a înțelege rădăcina crizei va fi foarte complicat să fie găsite soluțiile. Ceea ce au oferit până acum guvernele de toate culorile și din toate țările sunt paleative. Deci se cunoaște problema și nu se pot găsi soluțiile.
Evaluarea rapidă a resurselor arată că în ultimii doi ani nu a scăzut potențialul de producție al câmpurilor petroliere sau gaziere, minele de cărbuni sunt la locul lor, nu le-a înghițit pământul și nici nu au secat toate apele ca să nu poată alimenta hidrocentralele. Soarele luminează la fel, vântul nu s-a potolit, pădurile cresc. Nu s-au uzat centralele electrice peste măsură, dimpotrivă au apărut noi surse din zona verde a producției.
Criza se măsoară prin preț - este un indicator clar. Cum a evoluat prețul barilului de petrol pe bursă? În 1970, cei 158,9 litri de petrol brut costau 1,8 dolari. Primul șoc petrolier, care i-a înspăimântat pe consumatori, după decenii de liniște a pieței, l-au ridicat în 1973 la 11,65 de dolari. O creștere de 6,5 ori. Al doilea șoc îl urcă până la 26 de dolari la 1 ianuarie 1980, pentru ca în noiembrie 1981 să ajungă la 34 de dolari, o multiplicare de 3 ori în opt ani. Acum, barilul basculează între 80 și 100 de dolari, o creștere de circa 3 ori în patru decenii. Recordul absolut, 147,5 dolari, a fost înregistrat în timpul crizei financiare din 2008. În paralel cu prețul petrolului, după aceeași dinamică sunt „indexate” și prețurile la gaze, cărbuni, energie electrică. Este o lege economică secretă care „condamnă” prețurile la energie să crească ? Un studiu citat recent de cotidianul Les echos urmărește seriile de prețuri pe lungi perioade corelate cu manopera în ore pe unitatea de produs. Un tuns se face în același timp la frizer, indiferent de epocă. O bicicletă simplă consuma 400 de ore manoperă în 1910, 130 în 1950 și doar 20 în prezent. Munca frizerului nu poate fi mecanizată, dar fabricarea bicicletei în serie a redus de 20 de ori consumul de manoperă.
La energie există asemenea scăderi? La început de secol XX, pentru un litru de petrol era un consum de două ore de muncă. Manopera scade în 1950 la o jumătate de oră și la circa 10 minute în primul șoc petrolier din 1973. Dar prețul la pompă al carburanților nu a urmat aceeași curbă descrescătoare a consumului de manoperă, nivelul de preț fiind menținut relativ constant prin fiscalitatea totdeauna „dinamică”. La fel, un metru cub de gaz metan se obținea în Franța, la 1900, cu o oră de muncă, 12 minute în 1950 și în mai puțin de două minute în 1980. Electricitatea este și mai ieftină ca manoperă. 5 ore pentru 1 kWh la 1900, 15 minute în 1950 și mai puțin de un minut acum. Progresul tehnic accelerat a făcut posibil reducerea de manoperă. În anii 2000, noutățile spectaculoase pe plan tehnologic nu au mai apărut. Sunt însă mutații în politicile energetice care influențează prețurile, fără legătură cu manopera sau costurile de recuperare a investițiilor.
Sunt noi taxe și impozite care să perturbe piața energiei?
Evident că taxarea carburanților reprezintă, cel puțin în cazul României,o sursă consistentă la veniturile statului. Dar când prețurile o iau razna, de ce nu mai poate statul să intervină? Regulile pieței nu sunt imuabile, dar o dată introduse, pot fi mult mai greu de corectat. Piața energiei s-a construit la nivelul UE după o serie de directive, de-a lungul unui deceniu. Dar, în condiții de criză, ea nu mai funcționează, produce pierderi la marea masă a consumatorilor și profituri uriașe pe filiera de producție și distribuție. Toate măsurile din ultimul an gândite la Bruxelles nu au avut efectul scontat. Renunțarea la piața energiei, prin plafonări, prețuri fixe pe perioade scurte, sunt ca dușurile reci pentru potolirea unor pacienți excesiv de nervoși. Problema este, așa cum o arată multele propuneri avansate din zona politică, la ce nivel se stabilește prețul fix? PSD propune 1,2-1,3 lei/kWh, liberalii au alt preț, AUR vine cu varianta proprie. Atunci, care este prețul corect?
Manifestanții cer ajutoare de la stat, patronii la fel. Dar chiar dacă bugetul ar fi un sac fără fund, tot nu se poate compensa tot. Uităm însă de unde am plecat. Când și cum a apărut penuria de produse. Fiecare criză pleacă de la închiderea unui robinet. Acum ne facem că nu știm de unde ni se trage penuria. Dacă stăm drept și judecăm strâmb, putem cere să revenim la situația anterioară crizei. Ați văzut vreodată posibil să poți întoarce timpul? Atunci, trebuie să așteptăm revenirea rușilor în cazărmi, potolirea entuziasmului ecologic și punerea în capul trebii a unor conducători care să înțeleagă faptul că ei produc crizele.