Este o stare între dor și melancolie, între visare și tristețe, între ceea ce a fost și ceea ce ar fi putut fi.
Definiția cuvântului „Alean” (conform DEX)
ALEAN, -uri, s. n. – Sentiment de dor, de melancolie adâncă, de tristețe amestecată cu speranță.
Provine din slavonul olenie, care înseamnă „dorință arzătoare”, „tânjire”.
Astfel, „aleanul” este mai mult decât o simplă nostalgie – este o formă subtilă de dorință, de chemare sufletească. E acea emoție care ne prinde atunci când privim înapoi cu tandrețe, dar și cu durere, către un timp, un loc sau o persoană care ne-a marcat existența.
Aleanul în cultura românească
Cuvântul apare frecvent în poezie și literatură, acolo unde limbajul inimii găsește adăpost. Poeții l-au folosit pentru a exprima acea neliniște blândă care nu se stinge, dorința după frumos, după pur, după ceea ce nu se mai poate atinge.
Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu sau Ana Blandiana au vorbit, în feluri diferite, despre aleanul sufletului – acea „sete de infinit” care ne face oameni.
Aleanul, între dor și speranță
În timp ce dorul vorbește despre absență și lipsă, aleanul conține o notă de visare. Este un dor care nu doare complet, pentru că în el trăiește și speranța reîntâlnirii, a regăsirii sau a renașterii unei bucurii pierdute.
Aleanul poate fi față de o persoană, de un loc, de o perioadă a vieții sau chiar de o stare sufletească. E o formă de iubire tăcută, care nu cere nimic, ci doar însoțește.
Cuvântul care nu se uită
„Alean” e un cuvânt care vorbește despre profunzimea sufletului românesc. Este dovada că limba noastră știe să cuprindă, în doar cinci litere, o întreagă geografie a inimii.
Poate de aceea, în zilele liniștite de toamnă, când lumina e mai blândă și gândurile mai grele, fiecare dintre noi simte, măcar o dată, acel alean tainic – dorul fără sfârșit după ceea ce am fost, după ceea ce iubim și după ce încă sperăm să devenim.