Sunt reunite în cele peste 620 de pagini ale cărții, poezii și comentarii scrise de Lucian Avramescu în ultimul an de viață, după ce o cumplită suferință i-a răpit darul său de a vorbi expresiv și de convingător. „Scriu- mărturisește el- pentru a învăța să trăiesc.” Și , într-adevăr, boala nu i-a putut răpi puterea de a fi și de a rămâne un om al agorei, fie și dacă mesajul său nu mai putea ajunge la noi decât pe calea slovei scrise, a cuvântului scris, a postărilor sale pe pagina agenției A M PPRESS, al cărei ctitor și mentor a fost. Toate acestea petrecându-se în condițiile în care, în acest ultim an al vieții sale, Lucian Avramescu a suferit și a înfruntat, în solidar cu noi, abuzivele restricții impuse sub pretextul pandemiei. Motiv pentru care va transmite acest avertisment către gardienii liberei cugetări: „Am comorbiditatea de-a visa/Și mulți sunt gata să mă- ngroape”. „Comorbiditate” fiind sloganul cu care atâta vreme ni s-au îngrădit libertățile în dictatura pandemiei.
De aici pornind, poetul face o severă radiografie a cele mai amenințătoare pandemii care bântuie în timpurile noastre: dezumanizarea, pierderea condiției umane într-o lume a mercantilismului și a căpătuielii: „În flăcări clocotesc cazane/Cu smoală pentru păcătoși/Iară fochiștii, toți cu coadă/Sunt dracii iadului păroși”. După cum, deloc întâmplător, imaginea lumii care își îngroapă noblețea ideilor sub povara goanei după profit revine cu o semnificativă frecvență în scrierile lui Lucian Avramescu din acest ultim an al vieții sale pământești. Nu este vorba doar despre o generalizare vagă, declamativă, ci despre o referire clară la un anume fel de putere și de proastă guvernare: „Urăsc șobolanii de la suprafață care le iau din și așa puțina porție. Urăsc profitorii de toate culorile politice. Fac alergie la hoția care nu se mai termină”. De aceea, verbul său neiertător va ținti, cu o semnificativă frecvență, către un anumit partid politic în care a crezut cu deplină sinceritate, dar care l-a dezamăgit amarnic. Partid istoric aflat, din păcate, pe un abrupt versant descendent și pe care ne va fi lesne să îl recunoaștem citind emoționantele rânduri pe care Lucian Avramescu le dedică regretatului Mircea Ionescu Quintus, personalitate emblematică a ideologiei liberale și soției sale.
Ce îi rămâne, atunci, de făcut celui care, în pofida atâtor suferințe și opreliști, are ,,comorbiditatea de a visa’’? Nimic altceva decât să fie un Diogene al zilelor noastre: „Caut un Om!- scrie Lucian Avramescu- Majusculele nu-s puse de mine , fiindcă un om adevărat, un Om cu O mare căuta Diogene, nemulțumit de decadența bunului simț, de huzurul fără limite, de egoism și de prostie”. Om care îl va și trece pragul Citadelei Etosului Românesc numită Muzeul Pietrei de la Sângeru, în ograda căruia s-a retras alături de doamna Giorgiana și de fiica lor Ana Luciana. Sanctuar în care au pătruns oameni de toate vârstele și de pe toate meleagurile țării și în pământul căruia Lucian Avramescu a dorit să se retragă, după o luptă cruntă cu boala sa și cu bolile lumii. „Muzeul Pietrei- scrie el- a pornit ca o nebunie a iubirii mele de sat, de locul în care m-am (am fost) născut, de piatră”. Pentru a continua : „Acolo va fi loc de rugăciune pentru cel ce, intrând pe primitoarele noastre porți, va putea sta singur sau cu ai lui spre a spune cu voce tare sau în gând, cuvintele pe care eu nu le mai pot rosti”.
Are, așadar, deplină îndreptățire Octavian Știreanu pentru a scrie în postfața cărții că: „Lucian Avramescu și-a convertit suferința într-un prilej de reflecție asupra destinului ființei umane, despre relația dintre om și divinitate ori despre iubirea atotbiruitoare”. Reflecție căreia îi dau valoare și durată aceste „Confesiuni la Poarta Cerului”. Carte la capătul lecturii căreia, reluând salutul său „buni zori!”, vom spune, la rândul nostru: „Buni zori, în împărăția cerurilor, Lucian Avramescu!”