Între 2014 și 2018, țara bifează, pe rând, toate criteriile de la Maastricht: deficit bugetar sub 3%, datorie publică controlată, inflație redusă și convergență nominală cu media europeană. Dobânzile sunt în scădere, iar evoluția cursului de schimb inspiră încredere. România pare, în sfârșit, un elev model al Uniunii Europene, pregătit pentru discuții serioase despre adoptarea euro.
Cifrele contează enorm pentru credibilitatea internațională și pentru costul finanțării. Disciplina fiscală respectată cu strictețe și ratingul stabil, deși la limita investment grade, permit fluxuri de capital consistente. Tonul este optimist, iar contextul global favorabil.
Însă lecțiile trecutului merită reamintite. Criza financiară din 2008 expune fragilitățile structurale: deficitul bugetar sare rapid peste 9% din PIB, datoria publică se dublează, iar încrederea piețelor este condiționată strict de acordurile cu FMI și UE. Ajustarea e dură: salarii tăiate, TVA în creștere, investiții publice mult reduse. România stabilizează conturile, dar prețul social e uriaș, iar lecția se pierde parțial.
Iar din 2014 începe un nou ciclu de politici economice dominat de „teoria” wage-led growth. Prost sfătuite, guvernele mizează pe creșterea salariilor ca motor al consumului și al creșterii economice, ca pe un perpetuum mobile. Salariul minim se dublează într-un deceniu, remunerațiile din sectorul public cresc accelerat, depășind productivitatea reală și mult peste creșterea PIB. Economia devine o piață a consumului: importurile se măresc pentru că oferta internă nu are cum să facă față cererii explozive, deficitul de cont curent devine cronic, iar politica fiscală pierde busola. Reducerea TVA și a altor impozite, în paralel cu expansiunea cheltuielilor de personal, garantează un dezechilibru persistent. Deficitul bugetar urcă vertiginos încă din 2016, pe vârf de ciclu economic, lăsând bugetul fără spațiu de manevră pentru perioade de criză, precum pandemia și războiul de la graniță.
În contrast cu discursul intern, piețele financiare nu sunt oarbe: ratingul este constant la limita investment grade, cu perspective adesea negative. România rămâne finanțabilă, dar la costuri ridicate în UE. Investitorii străini acceptă riscul nu doar pentru apartenența la UE, ci și a „plasei de siguranță” instituționale asigurate de fondurile comunitare, dublată de nivelul confortabil al rezervelor internaționale deținute de Banca Națională a României.
România nu valorifică generozitatea fondurilor UE și intră într-o spirală a deficitelor. În 2020, deficitul bugetar atinge aproape 10%, iar datoria depășește 50% din PIB. Economia rămâne vulnerabilă, în ciuda creșterii recente.
Ultimul ciclu electoral aduce o altă rundă de wage-led growth, care culminează cu un deficit bugetar de 9% din PIB: salarii publice și pensii cresc repetat, promisiunile fiscale depășesc capacitatea bugetului. Deficitul de cont curent se situează peste 8% din PIB. România rămâne un caz școală de dezechilibru macroeconomic structural: prosperitate aparentă, dar fragilă. În lipsa sporurilor de productivitate, orice creștere a salariilor și pensiilor devine temporară - inflația „mănâncă” ceea ce guvernele dau sub formă de pomană electorală, redistribuind valoarea către prețuri și consumatori în dauna economisirii și investițiilor.
Privind retrospectiv, drumul de la îndeplinirea criteriilor Maastricht până la realitatea economică de azi arată ca o pendulare între disciplină temporară și relaxări hazardate, ca să nu spunem iresponsabile. Istoria postdecembristă arată că respectarea unor reguli stricte ține doar de presiunea creditorilor externi - fie pentru aderarea la UE, fie în cadrul unui acord cu FMI. Odată dispărută coerciția externă, tentația relaxării bugetare revine.
Astăzi, România plătește pentru nesăbuințele istorice. A înregistrat una dintre cele mai rapide creșteri economice din Europa, bazate însă excesiv pe expansiunea cererii pe deficit, într-un context în care productivitatea și investițiile nu țin pasul. Rezultatul: deficite duble - bugetar și extern - greu de corectat fără costuri sociale și politice majore. Ratingul suveran se situează la limita investment grade, ca o umbră permanentă: o judecată rece a piețelor. România nu este un caz pierdut, dar nici o poveste de succes deplină.
Ciclul wage-led growth a creat un miraj temporar de prosperitate, cu prețul unui dezechilibru structural major. Lecția e clară: convergența reală nu se poate construi doar pe consum și salarii. Fără productivitate, disciplină fiscală și investiții masive, România riscă să rămână prizoniera unui rating la limită și a unei economii permanent vulnerabile la următoarea criză, în care inflația va lua inevitabil înapoi ceea ce s-a acordat cu o anume durere față de finanțele țării.