Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A doua zi, ministrul de Externe, Wang Yi, a condamnat loviturile, calificate drept „inacceptabile”, și a cerut reluarea dialogului.
Dincolo de retorică, mesajul real al Chinei nu a fost însă despre Iran, ci despre propria sa strategie globală.
O superputere care evită capcana intervenției
Deși și-a modernizat armata în ritm accelerat și a desfășurat exerciții comune cu Iranul, China nu a dat niciun semn că ar intenționa să intervină direct în conflictul din regiune. Absența implicării nu este o surpriză, ci o constantă a politicii promovate în ultimele decenii de către liderii chinezi.
Beijingul pare să fi învățat din experiența americană în Afganistan și Irak că proiecția de forță în regiuni instabile poate deveni o povară strategică.
Deși și-a deschis o bază militară în Djibouti și a jucat un rol diplomatic esențial în apropierea dintre Iran și Arabia Saudită, în 2023, gigantul asiatic preferă să-și conserve capitalul politic și militar pentru prioritățile sale regionale: Taiwanul, Marea Chinei de Sud și competiția directă cu Washingtonul în Asia-Pacific.
China aspiră astfel la statutul de superputere globală, dar nu este dispusă să plătească prețul de garant al securității în Orientul Mijlociu.
Adevărata miză
China este cel mai mare importator de petrol iranian, însă pierderea acestuia nu ar fi devastatoare pe termen scurt. Rezervele existente și fluxurile aflate deja în tranzit oferă un răgaz de câteva luni, timp în care rafinăriile independente pot apela la alternative, inclusiv la petrolul rusesc, achiziționat la un preț redus.
Miza mai mare este însă stabilitatea întregii regiuni a Golfului. O eventuală blocare a Strâmtorii Ormuz sau atacuri asupra facilităților de gaze naturale lichefiate din statele arabe ar putea provoca un șoc energetic global.
Pentru China - dependentă structural de importuri - creșterea abruptă a prețurilor și perturbarea fluxurilor comerciale ar avea efecte directe asupra economiei.
Beijingul a investit ani la rând în diversificarea surselor și în consolidarea rezervelor strategice. Tocmai această strategie le permite acum liderilor chinezi să adopte un ton critic, fără a fi forțați să treacă la acțiuni riscante.
Mai bine cu americanii
În ecuația strategică a Chinei, relația cu Statele Unite rămâne incomparabil mai importantă decât legăturile cu Iranul. Comerțul bilateral, tensiunile legate de Taiwan, competiția tehnologică și arhitectura de securitate din Asia sunt dosare infinit mai sensibile.
O vizită a președintelui american, Donald Trump, la Beijing este așteptată în perioada următoare, iar deschiderea unui nou front diplomatic pe tema Iranului ar complica inutil o relație deja tensionată.
China poate critica Washingtonul la nivel declarativ, dar evită orice gest care ar transforma disputa într-o confruntare directă. În această eventualitate, costurile ar depăși cu mult beneficiile.
În acest context, deși programul balistic iranian are la bază tehnologii de origine chineză, eventuale livrări de armament de către Beijing, în plin conflict, sunt foarte puțin probabile.
O astfel de mișcare ar echivala cu un amestec direct într-un război cu implicații globale și ar atrage represalii diplomatice și economice din partea SUA și a aliaților săi.
În plus, China a criticat în repetate rânduri furnizarea de arme către Ucraina, susținând că aceasta prelungește conflictul.
O eventuală decizie de a înarma Iranul ar contrazice astfel propriul discurs oficial privind „dezescaladarea” și soluționarea prin dialog.
Limitele influenței chineze
Poziția Chinei scoate însă la iveală o realitate deloc confortabilă pentru Beijing: deși este o putere economică globală și un actor diplomatic activ, capacitatea sa de a modela evenimentele scade drastic atunci când „hard power”-ul intră în joc.
Gigantul asiatic poate media, poate condamna sau își poate semnala nemulțumirea, însă nu poate opri acțiunile militare ale Statelor Unite și Israelului și nici nu este dispus să le confrunte direct.
Strategia Chinei se bazează pe răbdare și pe acumularea de influență pe termen lung. În actuala criză, obiectivul chinezilor nu este victoria Iranului, ci evitarea unei destabilizări regionale, care le-ar afecta economia și ar tensiona suplimentar relația cu Washingtonul.
Pentru Beijing, adevărata miză nu este câmpul de luptă din Orientul Mijlociu, ci echilibrul fragil al propriei ascensiuni globale.
Citește pe Antena3.ro
