Veteranii Jurnalului Național îi spuneau Țuțu, dar eu nu am putut să îi spun altfel decât Maestre. De la înființarea acestui ziar, azi este primul număr fără Florin Condurățeanu în redacție. În ultima sa zi, a scris două editoriale. M-a sunat când lucra la ele: Andulică, ai și pentru joi. Nu m-am gândit că-i ascult ultima dorință.
Majoritatea îl știu de la televizor. Era la fel și în realitate: vorbea unui singur om cu aceeași pasiune cu care hipnotiza un milion de telespectatori. Avea uluitoarea capacitate de a crea emoție cu o voce de tunet. Și primul emoționat era el. Ne citea poeziile marelui său mentor Adrian Păunescu și ne trezeam cu ochii în lacrimi. Mulți plâng la filme, dar Florin Condurățeanu te făcea să plângi povestindu-ți filmul. Plângea și el. Ultima dată mi-a povestit un reportaj pe care îl scrisese în Flacăra. O primăriță care bătea toată ziua drumurile comunei, într-o mână cu hățurile șaretei și în cealaltă cu o carte. A ținut-o minte și a vizitat-o după ani și ani. A găsit-o la școală și bineînțeles a făcut-o să plângă de emoție.
Iubea toți oamenii și pe fiecare în parte. Voia să le facă bucurii. El nu îți spunea vorbe bune, el te lăsa cu gura căscată vorbind despre tine. Dădea oamenilor nume de adjective. Pe cel mai prețios îl păstrase pentru nepoțica lui. Îi spunea Splendida.
Florin Condurățeanu era de meserie salvator. I-am spus că e un SMURD, doar că n-are mașinile alea roșii. Când râdea, se zguduia Casa Scânteii.
Într-o lume care fuge de muncă, el fugea de concedii. Dacă reușeau să-l târască în vacanță, stătea cu urechile ciulite, să-i sune telefonul ca să o șteargă la București.
Maestrul scria să ne rămână de folos. Când ecranul calculatorului său se umplea de fișiere, chema un coleg să le adune într-o arhivă, dar nu îi spunea așa: îi spunea Zestre. S-au adunat zeci de Zestre pe ecranul său.
V-am păstrat editorialul pentru joi, Maestre.