Marketingul voinic a ajuns să deschidă conturi și să emită carduri, chiar dacă mușteriii băncilor mai au unele și acestea pot fi integrate în noile produse. Clienții se pomenesc că au două conturi curente și două carduri care fac exact același lucru, iar când reclamă acest fapt nu se pune problema să nu se emită un card nou, ci, eventual, să se închidă unul vechi, ceea ce reprezintă o risipă inutilă de resurse.
Dar mai mult, sunt cazuri când clienții izbutesc să aibă 3 carduri legate de un singur cont curent în lei, unul fiindcă și l-au dorit, altul de la precedenta campanie de marketing și ultimul de la cea actuală. Degeaba zic că mai bine ar fi cedat unul dintre plasticele cu cip către contul de lire sterline, căci li se închide repede gura că pentru moneda britanică doar se deschid conturi, nu se atașează și carduri!
Așadar, marketingul, ca să-și demonstreze utilitatea în fața acționariatului, își arată inovativitatea prin a-i încărca pe clienți cu ceva din ceea ce aveau deja, după care le sugerează să-și încaseze salariul în contul curent nou sau vechi pentru a beneficia de dobânzi preferențiale și comisioane reduse. Iar asta dacă se poate în sistem de autoservire, pe internet, cum era visul lui Kramer din Seinfeld, să deschidă o pizzerie în care își gătesc clienții singuri.
Dar, din păcate, dacă acorzi un credit de maximum 100.000 de lei, nu e necesar - din punctul de vedere al gradului de îndatorare - să intre în contul de la bancă un salariu lunar mai mare de 5.000 de lei. Ce înseamnă să vină clientul cu tot salariul? Oricât ar fi el de mare? Acesta să fie oare motivul pentru care băncile remunerează prost economisirea?
Sigur că unele bănci au început să discute de rulaje minime în conturi, nu de vărsarea întregului salariu, conștiente că au expuneri maxime pe client, dar nu toate. Ba chiar sunt unele bănci mari ce nu iau în calcul norme de venit, ci întrega leafă, indiferent cât e aceasta, ceea ce vădește că o instituție financiară tinde să monopolizeze încasarea unui venit, reprimă concurența cu ceilalți actori economici ce pun la dispoziţie condiţii similare și abuzează de puterea redusă de negociere a clienților persoane fizice în comparație cu cea a companiilor. Este posibil ca un client, datorită mărimii salariului, să apeleze simultan la condițiile bune oferite de două entităţi bancare!
Și e logic să discutăm de salarii mari, deoarece în economiile mature astfel de clienți sunt cei care fac cu preponderență obiectul creditării. Pentru că acolo se îndatorează mai ales aceia care-și permit și, implicit, au obiceiul să returneze banii băncii. La noi, a venit supraveghetorul să conștientizeze băncile asupra gradului de îndatorare. Deși e nenatural ca unui client cu un venit de 10.000 de euro pe lună să-i impui un prag de îndatorare de 40%. El își permite lejer unul de 80%.