Stăteam de vorbă zilele trecute cu un ofițer de credit, de la o bancă universală și în timp ce discutam mă uitam pe multele pliante cu produse. În cele din urmă i-am zis: dv. cum de știți ce mi se potrivește, dacă nu mă întrebați ce-mi doresc? Omul a ridicat din umeri și a acceptat tacit că atunci când vine la el câte un client încearcă să-i arate ceea ce are, intră în niște aplicații și, dacă-i permite „calculatorul”, îi oferă omului ceva care să corespundă cât de cât cu ceea ce își dorește.
Cu alte cuvinte, marketingul știe mai bine decât cumpărătorii ceea ce vor - eventual pe baza experienței internaționale a grupului din care face parte entitatea autohtonă - și încearcă să-i convingă că li se potrivește produsul X sau Y.
Adică, din ceea ce au deja îl constrâng într-o anumită măsură pe client să se adapteze și ca să poată vinde îi spun: „Vă vine leit!”. După care intră pe fir interviurile telefonice, care încearcă să stabilească gradul de satisfacție al clienților. Din păcate însă, respondenții nu-s chestionați în legătură cu ceea ce își doresc, pentru ca furnizorii să se plieze pe preferințele lor, ci dacă din ceea ce au companiile deja, la ce s-au gândit managerii lor fără să se consulte cu clienții, sunt mușterii mulțumiți. Dacă te apuci cumva să vii cu sugestii, să încerci să întrebi altceva, operatorul nu e în măsură să te ajute. El e pus să se asigure că e bine în condițiile date. Dacă întrebările sunt adresate de robot e și mai clar că vorbim de un soi de „dictatură”, nu de principiul liber să aleg.
Da, dar din păcate, în cărțile de economie scrie altceva. Știu că ele ar trebui rescrise, ca să fie incluse noțiuni ca dobânzi s-au dividende negative, până atunci însă poate că vă spune ceva numele Vilfredo Pareto? El a fost un economist italian care a trăit între 1848 și 1923, dar și inginer, sociolog, filosof și mi se pare foarte important conceptul său privind alocarea optimă a resurselor, care se bazează pe trei judecăți de valoare:
- Fiecare individ este cel mai bun judecător al propriei bunăstări;
- Bunăstarea socială se definește numai prin intermediul bunăstării indivizilor;
- Bunăstarea indivizilor nu poate fi comparată.
Noțiunea de optim paretian presupune acceptarea existenței ordonării preferințelor consumatorilor, dar nu pretinde nicio comparare, însumare a acestora. Poate că-s pe cale să se reediteze cărțile de economie, dar mai bine le lăsăm așa cum sunt!