Chestiunea mutării ambasadei României în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim este doar ultima dintre crizele periodice care apar între Guvern şi Administraţia Prezidenţială pe teme legate de politica externă. Indiferent care au fost ocupanţii fotoliilor de la Palatul Victoria şi Palatul Cotroceni, disputele pe teme externe au fost „internalizate”, într-un joc în care o instituţie a încercat să-şi mărească puterea în dauna celeilalte.
Potrivit articolului 91 din Constituţie, principalele atribuţii de politică externă revin şefului statului. „Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil (...) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice”, stipulează articolul. Inevitabil însă, îndeplinirea acestor atribuţii este condiţionată de colaborarea cu Guvernul, în condiţiile în care tratatele vizează uneori chestiuni care ţin de activitatea internă a Executivului, mai ales în ceea ce priveşte relaţia cu Uniunea Europeană. Cum coabitarea între un guvern de o culoare politică şi un preşedinte de altă orientare nu prea a funcţionat în România, între motivele de conflict au ajuns şi chestiuni de politică externă.
Victime colaterale
Prima criză de acest tip s-a consumat pe 29 iunie 2006. Conducerea PNL a decis ca Guvernul să retragă trupele româneşti în Irak, anunţ care a pus pe jar ambasada Statelor Unite. Anunţul survenea în condiţiile în care relaţiile dintre preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu erau de multă vreme foarte tensionate, însă tentativa lui Tăriceanu de a-l pune pe preşedinte în dificultate faţă de partenerii americani i-a luat prin surprindere şi pe mulţi lideri liberali, după cum s-a aflat în 2011, când Wikileaks a publicat o adresă a ambasadei americane către Departamentul de Stat în care se spune că unii fruntaşi ai PNL au fost „luaţi prin surprindere” şi „şocaţi” de iniţiativa primului-ministru. A doua zi însă, la şedinţa CSAT memorandumul pregătit de ministrul Apărării, Teodor Atanasiu, pentru retragerea trupelor a fost respins inclusiv cu voturile a doi miniştri liberali. Printre ei, Mihai-Răzvan Ungureanu, ministrul de Externe, care s-a raliat Cotrocenilor, motiv pentru care relaţiile lui cu Tăriceanu s-au deteriorat astfel că în februarie 2007, premierul i-a cerut să demisioneze pentru că nu-l informase în legătură cu reţinerea doi muncitori în Irak, Ungureanu preferând să vorbească direct cu Băsescu. Nici numirea primului comisar europen din partea României nu a decurs mai bine. Tot în 2006, Tăriceanu l-a propus pe Varujan Vosganian. Acesta a renunţat la candidatură în urma unor acuzaţii că ar fi fost colaborator al organelor de represiune comuniste, acuzaţii ce ulterior s-au dovedit nefondate. Însă Băsescu nu a şi-a ascuns satisfacţia faţă de eşecul lui Tăriceanu, afirmând că exista o serie de argumente pentru care Vosganian nu ar fi fost o propunere bună. În consecinţă, Leonard Orban a devenit apoi comisa pentru multilingvism, practic o denumire pompoasă pentru un fel de şef al biroului de traduceri al Comisiei Europene. Următoarele crize au apărut imediat după ce USL a reuşit să răstoarne guvernul Ungureanu.
Cine vine la Bruxelles
Ca preambul al suspendării din funcţie a preşedintelui în 2012, Traian Băsescu şi Victor Ponta s-au certat asupra reprezentării României la Consiliul European din 28 iunie 2012. Pentru prima dată de la intrarea în UE, premierul a contestat dreptul preşedintelui de a participa la acest gen de reuniuni afirmând că mai oportună este prezenţa şefului Guvernului, mai ales când pe agenda discuţiilor sunt chestiuni de ordin economic. Pe 12 iunie, Parlamentul adopta o declaraţie în care sprijinea poziţia Guvernului, premierul Ponta anunţând oficialităţile europene că el va participa la reuniunea de la Bruxelles. Băsescu a făcut contestaţie la Curtea Constituţională care, pe 27 iunie, i-a dat dreptate, judecătorii CCR precizând că premierul poate participa la reuniunile Consiliului European doar dacă este delegat de către preşedinte. Ponta a ignorat cu nonşalanţă decizia Curţii, iar a doua zi s-a înfiinţat la Bruxelles, profitând de faptul că motivarea deciziei nu fusese încă publicată în Monitorul Oficial. Episodul a făcut puţină vâlvă şi la nivel european, liderii UE neştiind până în ultimul moment de cine va fi reprezentată România. Ulterior însă, Ponta nu şi-a mai permis să uzurpe atribuţiile şefului statului. Însă încercări de uzurpare a atribuţiilor constituţionale au fost făcute şi de la Cotroceni. Deşi dreptul de a face propuneri pentru postul de comisar european aparţine Guvernului, Băsescu a încercat în 2014 să impună o nouă candidatură a lui Dacian Cioloş, care era din 2009 comisar pentru Agricultură. „Eu nu am nevoie de mandat, eu am obligaţia să apăr interesul naţional”, a clamat pompos Băsescu, însă Ponta nu a cedat. El a invocat şi faptul că practica europeană nu permitea ca un comisar să deţină acelaşi portofoliu de două ori şi a reuşit să obţină pentru Corina Creţu un portofoliu foarte important, anume Dezvoltarea Regională, iar Băsescu a trebuit să înghită înfrângerea într-un domeniu pe care-l socotea de competenţa sa exclusivă.
Un neisprăvit din Teleorman a făcut praf şi pulbere 60 de ani de diplomaţie consistentă şi inteligentă în Orientul Apropiat. Cu siguranţă, Dragnea nu are cum să înţeleagă implicaţia declaraţiei lui. Dragnea a fost mânat pur şi simplu de propriile interese, lovind crunt în interesele pe termen lung ale României Traian Băsescu, despre mutarea ambasadei României la Ierusalim
Primul conflict între Iohannis şi guvernul PSD pe teme de politică externă a fost în ianuarie 2016 când preşedintele a ameninţat că CSAT nu va aviza bugetul MapN pentru că nu prevede alocarea pentru Apărare a 2% din PIB, aşa cum s-a angajat România faţă de NATO. Premierul Grindeanu a cedat şi s-a conformat dorinţei preşedintelui.