Astăzi, pentru a cinsti amintirea acestui abil narator, evidențiem câteva (7) aspecte mai puțin sau deloc cunoscute despre Mihail Sadoveanu. Sprijin ne-a oferit profesorul și criticul literar Paul Cernat.
1. Fatalismul optimist ca filosofie (ironică) a istoriei
Din jurnalul din 1919 al lui Mihail Sadoveanu: „Ideia că nu putem ieși, noi românii, decît bine din încurcăturile veacului acestuia, pentru că avem oameni slabi la conducere. Dac-ar fi oameni mari și de acțiune, atunci ar cerca să se ridice ei deasupra vremurilor: probă Ștefan cel Mare care ne-a asigurat autonomia, deci domniile pămîntene și fanariote cu tot convoiul lor de nenorociri; cum însă oamenii sînt mici, chiar foarte mici, evenimentele îi iau ca pe o frunză și toate se împlinesc după destinul istoric, fără zabavă și fără împotrivire, una după alta spre marea noastră mirare. Așa încît eu sînt sigur că orice eveniment are să iasă bine, de-acum înainte, din pricina armoniei care trebuie să fie între sfîrșit și început. Ar fi semnificativ poate faptul că Făt Frumos e un erou popular și românesc, așa cum la cinematograf Judex și Holmes sînt eroii mulțimilor. Însă ei nu sînt eroi decît datorită întîmplării. Ei nu fac nimic bine. Întîmplarea și elementele naturii îi favorizează necontenit.”
2. Conexiuni ucrainene
Paul Cernat dixit: „Ioan «Nicoară» Potcoavă, frate după mamă (o armeancă frumoasă) cu Ion Vodă cel Cumplit, a fost un mare erou popular al ucrainenilor, personaj de legende și balade; hatman, o vreme, al cazacilor de la pragurile Niprului, el a devenit domn al Moldovei răsturnându-l, cu ajutorul acestora, pe voievodul Petru Șchiopul, uzurpator al fratelui său vitreg. Sadoveanu i-a dedicat două romane-reper: eroic-juvenilul Șoimii (1904) și somptuosul Nicoară Potcoavă (1952, dintr-o perspectivă discret «sincronizată» momentului). Preocuparea sadoveniană pentru ucraineni/zaporojeni și relațiile lor cu vechea Moldovă este însă mai complexă.”
Fals imperialism românesc
Anume? „În «Nunta domniței Ruxanda» (1932), zaporojenii lui Bogdan Hmelnițki sunt prezentați ca un «balaur» al revoltei populare împotriva aristocrației poloneze, mezalianța geopolitică dintre adolescentul sanguinar Timuș Hmelnițki și nefericita Ruxanda, fiica lui Vasile Lupu, fiind de pomină în acest sens. «Decadența» Moldovei e surprinsă cel mai acut în Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă (cu o prelungire și în Hanu-Ancuței, unde Duca moare). «Cancerul» social e, desigur, rezultatul politicii agresive de spoliere a populației de către domnitorul Gheorghe Duca, în vederea tributului către Înalta Poartă otomană care-l pusese în funcție și care îl va numi (în 1680) hatman al Ucrainei. De aici, probabil, ideea sfetnicului său Miron Costin despre «Bugul nostru», revendicat în timpul Operațiunii Barbarossa din al Doilea Război Mondial ca argument al «imperialismului românesc»... Nu era deloc «al nostru», dar să trecem. În romanul sadovenian, jecmănirea populației prin intermediul dărilor de către Duca Vodă provoacă, ne amintim, blestemele lui Tudor Șoimaru, liderul orheienilor din Neamul Șoimăreștilor ajuns acum bătrân și orb. Sfârșitul lui Duca a fost legat, cum se știe, de înfrângerea otomanilor în asediul Vienei, unde domnitorul-hatman a dat și el o mână de ajutor.”
3. O „gherlă” istorică
Faimos pentru evocările (atent documentate) cu ramă istorică, cercetătorul Sadoveanu a mai dat și-n gropi. Paul Cernat atrage atenția: „Singura «gherlă» istorică nasoală o dă prozatorul nostru în, altfel, splendida nuvelă «Roxelana» din «Fantazii răsăritene» (1946), unde sultana lui Soliman Magnificul e prezentată ca «venețiană» deși era... ucraineană. Din păcate, capitolul «ucrainean» din cartea despre Sadoveanu la care lucrez a fost, asemeni altora, abandonat în șantier. Sper să-l închei, dacă se poate, în condiții de pace, numai să nu dureze prea mult - războiul, zic.”
4. „Sado” la radio
Altă cheie: „Cele mai frumoase texte despre radio scrise la noi în perioada apariției acestuia îi aparțin, clar, lui Arghezi. Poezie pură. Le-am comentat cândva în prefața unei antologii cu textele radiofonice argheziene intitulată «Radioestetica». Nici Sadoveanu nu s-a lăsat însă mult mai prejos. Într-un articol («Radiofonie») reluat în volumul publicistic «O istorie de demult» (1927) conu’ Mihai narează prima sa audiție radiofonică, petrecută în locuința sa de la Iași, în 1926, în compania coanei Catincuța și a «prietinilor» Ionel Simionescu (marele geograf) și Brătescu-Voinești. Meditația sa vizionară va fi reluată mai târziu, cu unele modificări, și în romanul «Nunța domniței Ruxanda», un fel de SF istoric la persoana întâi, unde protagoniștii din prezent călătoresc printr-o peșteră a timpului în epoca lui Vasile Lupu, așa cum imaginile și sunetele epocii Lupului străbat spațiile până la noi: «Că și timpul va fi fiind o convenție, iarăși se poate. Că poate noi înșine, de la începutul părinților celor de demult și pînă la cel din urmă din viitorul convențional nu sîntem decît o undă ori un fior din marele tot – iarăși de ce nu s-ar putea? O, nu știm nimic, să lăsăm aceste propoziții vane. Nu sîntem decît cuvinte, deci convenții. Lucrul de căpetenie era că auzeam Faust la opera din Viena. (...) Și dacă undele acestea trec în spații infinite – atuncea tot ce auzim noi sună în veșnicie; nu se stinge niciodată. Nu se vor stinge nici glasurile noastre. Și nici imaginile noastre; curînd vom avea lîngă aparatul radiofonic și aparatul care să ne înfățișeze imaginile și mișcarea. Lucrul e realizat în laborator. Mîni îl vom avea înaintea noastră în această odaie. Și imaginile, ca și sunetele sînt tot nemuritoare în raport cu infinitul în timp și-n spațiu. Atuncea ce-i muritor în noi? Simțirea pe care o încerc ascultînd glasul depărtării? Ceea ce numim suflet? Asta să fie trecător – pe cînd celelalte sînt eterne?»”.
5. Un plagiat
Din nou istoricul literar Paul Cernat: „„Multă vreme, la noi, traducerile profesioniste au fost concurate, uneori chiar substituite, de adaptări, localizări și eventual plagiate, într-o epocă în care proprietatea literară era încă, pentru mulți, un moft. Din mentalitatea asta a pornit și Sadoveanu, care, obișnuit să «valorifice» povești auzite din târg sau din familie, a comis în 1906 un semiplagiat de toată frumusețea traducând și adaptând, sub forma romanului «Mariana Vidrașcu», jurnalul în limba franceză al scriitoarei Constanța Marino-Moscu, pe care-l subtilizase via cumnata sa, criticul literar Izabela Sadoveanu (și fără s-o întrebe pe autoare, care s-a supărat foarte). De atunci însă, omul a trecut la adaptări tot mai meșteșugite - și inatacabile după criteriile moderne. Nu-i vorbă, a făcut și traduceri profesionale din Turgheniev sau Maupassant, favoriții săi din junețe; a fost, apoi, primul traducător în română al unor texte critice franceze - din Hippolyte Taine. De specializat, s-a specializat însă în «diortosiri» și rescrieri, unele - recontextualizate. Mulți au luat contact cu vechi cărți populare ca «Alixăndria», «Esopia» sau «Genoveva de Brabant» prin intermediul variantelor sadoveniene ale acestora de după 1910.”
6. „Sadovenisme”
În context: „Tot Sadoveanu a adaptat, împreună cu amicul D. D. Pătrășcanu, mai multe vieți ale sfinților (1924), bașca viața lui «Varlaam și Ioasaf de la India» (1930). În «Divanul persian» (1940) a sadovenizat magistral legenda indiană a Sindipei, în mult mai modestele «Cuibul invaziilor» (1935) și «Țara kangurului» (1936) - diverse scrieri occidentale de călătorie în Asia Centrală și Australia, iar în «Aventurile șahului...» (1933) - un număr de legende internaționale despre șah.”
7. Primul text în limba iakută
Ultima acoladă cernatiană: „Obiceiul «povestirilor cu ramă», la care Sadoveanu a recurs deseori, l-a dus însă și către câteva premiere absolute, care au trecut din păcate neobservate. Istorisirea iakutului siberian emigrat la Roznov după Primul Război Mondial din romanul «Uvar» (1934) traduce și adaptează, prin intermediul unui manuscris găsit al bunicului său primul text scris în limba iakută (1848) al unui A. Uvarovski (descoperit probabil de Mihail Sadoveanu într-o versiune franceză), iar repovestirea «Ho-jo-ki», din «Poveștile de la Bradu-Strîmb» (1943), e singura variantă în limba română a confesiunii pustnicului și clasicului japonez Kamo No Chomei de la 1100 (las la o parte narațiuni mai mult sau mai puțin orientale ca «Vama de la Eyub», biblica «Ruth» sau «Roxelana» repovestite în «Fantasii răsăritene», fragmentele din «Halima» sau istorisirea de vânătoare cu subiect coreean - «Țaori, pasărea tainică» - a scriitorului și exploratorului rus Nikolai Baikov). Din nefericire, nici unul dintre studiile teoretice autohtone dedicate rescrierilor literare nu-l menționează și pe Sadoveanu. Amuzant e faptul că unele dintre textele respective (în care adaptarea devine adoptare) au fost discutate în exegeza autohtonă ca fiind creații sadoveniene originale.”
64 de ani se vor fi împlinit în 19 octombrie 2025 de la moartea lui Mihail Sadoveanu.
„Semnele adevărului se vădesc mai ales celor care cred în ele.”, Mihail Sadoveanu
80 de ani a trăit Mihail Sadoveanu, unul dintre cei mai longevivi scriitori români.
„Obișnuit să «valorifice» povești auzite din târg sau din familie, Sadoveanu a comis în 1906 un semiplagiat de toată frumusețea traducând și adaptând, sub forma romanului «Mariana Vidrașcu», jurnalul în limba franceză al scriitoarei Constanța Marino-Moscu.”, Paul Cernat, critic literar