Marea spaimă a magistraților incorecți sau a celor plasați pe culoarele justiției a fost şi rămâne posibilitatea de a răspunde material pentru deciziile care au dus la condamnări și au produs daune victimelor proceselor incorecte. Atragerea răspunderii magistraților în aceste cazuri este în continuare o misiune cvasiimposibilă, chiar și după modificările aduse legilor Justiției; la fel de grea este și obținerea de despăgubiri de la statul român pentru cei declarați nevinovați la sfârșitul proceselor. Drumul spre a obține dreptate după condamnări nedrepte este minat de texte de lege care dau protecție fără margini magistraților.
În plină zbatere a #rezistenților împotriva modificării legilor Justiției, Înalta Curte de Casație și Justiție dă o decizie, în 22 martie 2018, prin care respinge cererea reparatorie a reclamantului A. (identitate anonimizată) de daune morale în valoare de un milion de euro. Subiectul acestui proces se referea la „prejudiciul adus onoarei, demnității și reputației rezultat dintr-o represiune nedreaptă în perioada 22 septembrie 2009-22 iunie 2015”. Cetățeanul A., cu domiciliul în Constanța și apoi Brăila, a fost inculpat într-un proces penal și a suferit două condamnări pe nedrept. El a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, considerând în reclamație că „prejudiciul suferit, de natură morală, a fost cauzat, în mod culpabil, de procuror și de judecători, situația în care s-a aflat fiind rezutatul unei erori judiciare, iar reclamantul fiind supus unei represiuni nedrepte”. Dacă instanța acorda daunele solicitate, Ministerul Finanțelor se putea îndrepta în regresie către magistrații aflați pe traseul deciziei nedrepte pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului de stat. Până acum nu există însă niciun caz de acțiune în regresie, permis de lege, dar neutilizat de MF.
Inducerea oprobriului public pentru „penali”
Timp de șase ani, până la soluția de achitare din 22 iunie 2015, statutul de inculpat i-a creat domnului A., evident, numeroase probleme în relațiile sociale și o suferință psihică. Oprobriul public era indus de sus în jos; politicieni de la cel mai înalt nivel, dar și autoritățile judiciare ignorau în mod vădit prezumția de nevinovăție. România a întârziat să preia în legislația națională Directiva UE pentru protecția persoanelor aflate într-o procedură judiciară, ceea ce atrăgea blamul public asupra „penalului”. Unele formațiuni politice, ONG-uri sau formatori de opinie promovau în spațiul public inițiative de restrângere a unor drepturi pentru persoanele cu procese penale în curs de desfășurare. Procurorii alimentau o veritabilă psihoză a vinovăției livrând spre difuzare în mass-media informații din dosare, dând indicații clare de identificare a personelor cercetate pentru a creiona sentințele de condamnare chiar de la deschiderea proceselor.
Meandrele respingerii cererii de judecare
Reclamantul A. a cerut în 24 noiembrie 2015 aducerea în fața instanței a Statului Român pentru că, în baza interpretării legilor în vigoare și a realității faptice, între procurori, judecători și autorități există răspunderi reciproce în legătură cu atribuțiile încredințate. Comitentul (pârâtul - statul) este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi (magistrații) ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Abordarea juridică a cererii are la bază o logică greu de respins: ,,comitent fiind cel care în virtutea unui contract sau în temeiul legii exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia”. Dar... Justiția ridică un zid de apărare în jurul statului-pârât și, implicit, prin consecință, blochează posibilitatea de a atrage răspunderea magistraților pentru soluțiile nedrepte.
Prin sentința civilă nr. 754/14.06.2016, Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins, ca nefondată, acțiunea în răspundere delictuală formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Instanța și-a motivat decizia apelând la paragrafe din Legea 303/2004 („judecătorii sunt independenți și se supun numai legii” și „procurorii se bucură de stabilitate și sunt independenți în condițiile legii”), trăgând concluzia că „între aceștia și Statul Român nu există raport de prepușenie”. Împotriva acestei sentințe, în 23 septembrie 2016, reclamantul A. a declarat apel, respins de Secția a III-a Civilă de la CA București. Motivarea respingerii menționeză că „repararea de către stat a pagubei suferite se poate accepta doar dacă s-a rejudecat cauza după anularea sau desființarea hotărării de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară”. În plus, are drept la repararea pagubei și „persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate”. Persoana A. nu se încadra în aceste condiții cumulative.
Eroarea judiciară, obstacol greu de trecut
Pentru a dovedi în instanță că un petent are dreptul la daune în urma unei sentințe este necesară dovedirea erorii judiciare stabilite, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului.
Ultima speranță moare la Înalta Curte
Cetățeanul A. a continuat să creadă în demersul lui și a înaintat acțiunea la ÎCCJ. Aici a susținut că „în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate, ori în alte cazuri, reparația este suportată, în toate cazurile, prin Ministerul Finanțelor Publice”. Această rațiune a răspunderii Statului Român, având la bază ideea de culpă a reprezentanților săi din puterea judecătorească, conduce logic la acceptarea că în această situație există un raport de presupușenie între Statul Român și magistrați.
Or, tocmai acest punct, odată admis de instanță, ar deschide calea unei soluții favorabile în cazul cetățeanului A., dar și a altor cetățeni, cu miile, condamnați la instanțele inferioare, dar achitați prin soluții definitive. Ca atare, „pericolul” a fost îndepărtat la ÎCCJ, care a acceptat integral motivația respingerii cererii cetățeanului A. de Tribunalul București și de Curtea de Apel București. Pentru a-i scoate din cauză pe procurorul și pe cei doi judecători de la Brăila care l-au condamnat pe A. în prima instanță, ÎCCJ face o apreciere demnă de reținut pentru alte cauze similare: "Eventualele erori săvârșite de magistrații la care a făcut referire recurentul-reclamant nu pot fi avute în vedere decât la o evaluare a activității acestora, făcută în cadrul evaluării periodice a magistraților, respectiv de inspecția judiciară sau de organele de cercetare penală, după caz, în situația în care recurentul-reclamant ar fi formulat plângeri sau acuzații cu privire la activitatea desfășurată de aceștia în cauza penală respectivă, situație care, însă, nu s-a dovedit a exista în cauza de față”.
Concluzile acestui caz ?
- Magistrații sunt mai presus de lege, mai ales când aplică strâmb legea;
- Dacă vreți despăgubiri de la stat, înarmați-vă cu răbdare și nu porniți cu multe speranțe;
- Chiar dacă nu credeți în statul de drept, faceți cât mai multe reclamații împotriva magistraților.
,,Justiția ridică un zid de apărare în jurul statului-pârât și, implicit, prin consecință, blochează posibilitatea de a atrage răspunderea magistraților pentru soluții nedrepte”