Muza, cuvânt de genul feminin, se poartă ca o domnişoară cu hachiţe, ba nu vine la întâlnire, ba întârzie cu orele. Muza îi perpeleşte pe artişti, care trebuie să stea ca sprinterii în bloc-starturi, să profite de apariţia muzei ca o ploaie de vară, iute şi nebănuită. Muza nu vine ca acceleratul în gară, la ora scrisă în broşura Mersul trenurilor, muza se iveşte ca o palpitaţie când nu te aştepţi. Maria Tănase, o copilă de 17 ani, atrăgea iubirea celor din jur ca un magnet, o iubea un bărbat puternic din serviciile secrete. L-a rugat înamoratul pe Hary Brauner, profesorul de folclor cu cuvânt decisiv, să o asculte pe Maria, olteanca oacheşă din mahalaua Cărămidarilor. Evreul Brauner a auzit un cântec zis de Maria şi n-a fost impresionat. A insistat personajul îndrăgostit, aşa că specialistul în folclor a acceptat să mai audieze încă o dată fetişcana slăbuţă cu ochi hipnotizanţi. Brauner a invitat-o mai întâi pe Maria să povestească întâmplări din copilărie, fata a purces să-şi aducă aminte, dar s-a oprit brusc şi a început să cânte. Fermecător de astă dată cântatul, profesorul de folclor Brauner a rămas cu gura căscată de genialitatea glasului şi interpretării pătimaşe. A lansat-o pe Maria Tănase şi a lăudat-o peste tot, devenind ca evreu şi motivul antipatiei legionarilor pentru Maria Tănase. Muza îl căuta ea mereu pe Adrian Păunescu. Şi-l găsea tot timpul. La Cenaclul Flacăra, în plin spectacol, Păunescu invita tinerii din sală să se urce pe scenă dacă simt că au talent. În spectacolul de la Galaţi, s-a dus la microfon un tinerel din sală, scund, dar musculos. A cântat remarcabil şi Poetul l-a anunţat că este inclus în cenaclu. A doua zi porneşte autocarul spre spectacolul din Constanţa. La intrarea în Dobrogea, Adrian Păunescu îl cheamă pe Andrei şi-i dictează curgător o poezie. Îi spune noului membru al cenaclului să compună rapid o melodie pe aceste versuri. Intimidat, nou-venitul din Galaţi purcede să improvizeze acordurile. Tună Păunescu: “Hai, băiete, eu scriu poezia în 20 de kilometri şi tu te mocăi cu melodia de 60 de kilometri!”. Se urcă pe scenă membrii cenaclului în faţa a mii de constănţeni şi anunţă că spectacolul începe cu un cântec proaspăt, compus pe drum, pe versuri de Păunescu şi pe melodia unui debutant. Tânărul din Galaţi, cu genunchii tremurând de emoţie, începe noua piesă; după prima strofă, explodează stadionul în urale. Cântecul era “Aruncarea în valuri”: “Iubita mea, să ne aruncăm în mare şi să trăim în mare neînfrânt, să ne luăm dacă voieşti la vară, trei săptămâni concediu pe pământ”. Compozitorul-cântăreţ, debutantul din Galaţi, se numea Vasile Şeicaru. Şi azi, şlagărul este cerut de mii de români.