Eu cred că avem deficite nesustenabile, cea mai mare dependență de importuri, ne lipsește suportul strategic și întreținem românilor mentalitatea de slugă, în dauna creativității. Ocazie cu care trebuie să reiau ideea că, fiindcă diversele forme de neperformanţă nu pot fi aduse facil la un numitor comun, se recurge la instrumentul cu cel mai mare grad de standardizare: banii. Prețul banilor e mare, pentru că avem, probabil, cel mai mare deficit structural, cea mai politizată economie, în care joburile importante se atribuie pe liste de partid, pentru că am intrat în Uniune eminamente politic și nu contribuim mai deloc la diviziunea muncii din spațiul comunitar. Dacă n-ar fi existat deficite și datorii, probabil că am fi murit de foame!
Repet, vorbim de deficite de productivitate/incapacitate managerială și toate acestea se aduc la numitor comun prin intermediul banilor. Din păcate, mass-media prezintă efectul, fără a pomeni nimic de cauză și se dă vina pe bancherii ce reprimă cererea, în loc să se pună indexul pe administratorii guvernamentali ce nu-s în stare să stimuleze oferta și capitalul.
Și discuția nu se rezumă la România, pentru că cel care vorbea despre tentația politicienilor de a recurge la măsuri monetare, care să aducă rezolvări temporare pe seama afectării perspectivelor economice pe termen lung era primul președinte al Băncii Centrale Europene, Wim Duisenberg. Cei care i-au urmat n-au avut nicio problemă să recurgă la relaxarea cantitativă, care a încălcat avertismentul unui alt bancher central, polonezul Leszek Balcerowicz, care obișnuia să spună că banii sunt un mijloc de conservare a valorii. Până când Grecia a ajuns din oaia neagră un exemplu de urmat, din moment ce-și refinanțează la dobânzi de cinci ori mai mici, comparativ cu noi, o datorie de trei ori mai mare decât nivelul maxim permis de Tratatul de la Maastricht. Mai era puțin și urma în Europa o taxare pe scară largă a economisirii, idee susținută de ministrul de finanțe al Republicii Sovietice Bavaria imediat după Primul Război Mondial!
Iată că am ajuns într-o zonă care ne permite să spunem că ne împrumutăm scump, dar în același timp avem unele dintre cele mai puțin real negative dobânzi la depozite, ceea ce ar echivala și cu una dintre cele mai responsabile politici monetare. Iar problema apropierii datoriei publice de limita maximă a Tratatului de la Maastricht se poate rezolva foarte simplu, prin intermediul excedentului bugetar.