Am încercat să identificăm aceste moduri de exprimare a furiei reprimate cu ajutorul psihoterapeutei Ancuța Coman-Boldișteanu, autoare a lucrării „Emoții în farfurie” (Editura Trei, 2023). În continuare, aprecierile specialistei.
1. „Putem lăsa furia să se manifeste într-un mod pasiv-agresiv, de pildă, adică dând drumul din când în când la supapă prin ironii, glume, sarcasm, opoziționism”…
Resortul intim al activismului extrem
2. … „Dar și prin activism dus la extrem”. Adică? „Probabil fiecare dintre noi a simțit nevoia să lupte pentru o cauză, o cauză pentru care uneori se întâmplă să ducem totul la extrem. Iar când activismul ajunge un stil de viață, atunci sunt șanse mari să vorbim despre o furie reprimată. Este dificil de găsit sensul din spatele acestui comportament excesiv, pentru că de cele mai multe ori vine la pachet cu fapte bune. Cu intenții de nechestionat pentru un bun cetățean, dar și cu beneficii pentru societate. Din nou, vorbim despre situația aceasta dusă la extrem. Asta nu înseamnă să nu mai facem fapte bune sau să nu contribuim la cauze relevante pentru noi. Ci poate doar să fim sinceri în privința motivelor din spate. E posibil să fie acolo o furie neexprimată față de o autoritate din trecut?”.
Scânteie mică, flacără mare
3. „Furia se poate exprima și prin răbufniri puternice, aparent din lucruri mărunte. Însă, de fapt, este vorba despre acea picătură care a umplut paharul. Din păcate, acestea sunt însoțite de foarte multe ori de violență fizică, verbală sau de rupturi în relațiile prezente. Se poate ajunge la divorț, la pierderea repetată a locurilor de muncă sau la alte experiențe dureroase. Vorbim aici despre acei oameni calzi, calmi, de la care nu ne așteptăm la astfel de reacții. Și deodată ne lovesc cu ceva direct în moalele capului. Sau în centrul inimii”.
Balaurul din adâncuri
4. „O a patra supapă des întâlnită poate fi înțeleasă și ca o explozie interioară. Persoana care reprimă furia o ține atât de bine și de atât de mult timp ascunsă, încât nici nu știe că e acolo. Și aici e tot o apă lină la suprafață, cu un balaur în adâncuri, dar care nu iese prin răbufniri puternice și nici prin glumițe inofensive. Stă acolo, mocnit. Până se cronicizează. La suprafață poate lua forma unor somatizări prin migrene, oboseală excesivă, kilograme în plus, tulburări de alimentație, boli cronice. Dacă e așa, cu astfel de consecințe, oare de ce ne-o reprimăm?”.
Asocierea cu agresivitatea
Chiar așa, de ce? „Iată câteva ipoteze: asocierea ei cu agresivitatea. Cineva care a experimentat această reacție din furie, mai ales în copilăria timpurie, va avea tendința să pună un semn de egalitate între cele două. Astfel că probabil va ajunge să o reprime, pentru a nu da curs unei agresivități resimțite pe propria piele. Desigur, există și situația în care este perpetuat comportamentul de agresivitate învățat în copilărie”.
Altă ipoteză? „Furia față de persoane care nu mai sunt printre noi, care au decedat. Cred că aceasta este forma de furie cu care este cel mai greu să intrăm în contact, pentru că intră în conflict cu dorul de acea persoană. Cu loialități inconștiente față de ea. De multe ori, se ajunge la idolatrizarea acesteia, mai ales după ce nu mai e printre noi. Deci, nu ne mai dăm voie să ne înfuriem pe ea pentru ceva din trecut. Dar sigur că e important să începem să învățăm să îi dăm glas. «De ce a ales să moară de ziua mea?», «Două săptămâni nu a putut să mai trăiască, să ajungă să îmi cunoască fiica». Așa sună uneori furia printre lacrimi rostită de cei care au curajul să îi dea glas”.
Rușinea de pe casă
Următoarea posibilitate? „Păstrarea unei imagini de familie perfectă. Aceasta este caracteristică mai ales persoanelor în a căror familie de origine momentele de furie erau bine ascunse sau cenzurate. Apărea acel «să nu știe lumea ce e la noi în casă». Iar generația părinților și cele de dinainte foloseau constant îndemnuri de acest gen. Rușinea păzea deasupra fiecărei case. Mai bine să explodăm pe interior și să ajungem la tot felul de tulburări sau boli mai târziu, decât să audă vecinii! Cam așa ar suna, dacă ar fi spusă”.
Bată-l vina!
Încă una: „Vinovăția care poate însoți uneori furia. Știți expresia «Bată-l vina!»? Ei bine, te-ar putea surprinde pe câți dintre noi ne bate vina și ne ține în loc din a simți. Din a evolua. Din a ne da voie pur și simplu să fim. Dacă ai primit direct sau indirect mesajul că nu ai voie să simți furie, atunci când asta se întâmplă e ca și cum ai trece peste învățătura primită de acasă. Încalci ce ți s-a spus. De aici și până la a simți vinovăție e doar un pas”. Ultima ipoteză: „Nu a existat o educație despre cum poate fi furia exprimată în mod sănătos. Personal, nu-mi amintesc ca vreodată în copilăria mea, acasă sau la școală, să mi se fi reflectat momentele în care eram furioasă. Nu mi-a spus nimeni «te supără asta, văd că ești furioasă» sau ceva similar. Și asta nu pentru că nu le-a păsat, ci pentru că generațiile de dinaintea noastră nu aveau informațiile pe care le avem noi acum”.
„Putem lăsa furia să se manifeste într-un mod pasiv-agresiv, de pildă, adică dând drumul din când în când la supapă prin ironii, glume, sarcasm, opoziționism”, Ancuța Coman-Boldișteanu, psihoterapeută
„Știți expresia «Bată-l vina!»? Ei bine, te-ar putea surprinde pe câți dintre noi ne bate vina și ne ține în loc din a simți. Din a evolua. Din a ne da voie pur și simplu să fim”, Ancuța Coman-Boldișteanu, psihoterapeută