Nicolae Bălcescu s-a născut pe 29 iunie 1819, în mahalaua Boteanu din București, fiind al patrulea din cei cinci copii ai Zincăi Bălcescu. Încă din copilărie Nicolae a dat dovadă de o inteligență și o curiozitate ieșite din comun, primind o educație aleasă în familie, sub îndrumarea unui arhimandrit care l-a pregătit pentru a se înscrie, în 1832, la Colegiul Sf. Sava, unde s-a remarcat prin cunoștințele sale vaste în domenii diverse precum matematica, trigonometria, istoria și limbile străine.
În timpul studiilor, Bălcescu a fost influențat de ideile iluministe și revoluționare care circulau în Europa. Profesorii săi de la Sf. Sava erau adesea exponenți ai acestor idei, încurajându-l să-și dezvolte gândirea critică și să se implice activ în viața publică. Tânărul Nicolae a fost un elev de excepție, pasionat de lectură și autodidact, reușind să-și formeze o cultură generală impresionantă pentru vârsta sa.
În 1838, Nicolae Bălcescu s-a înrolat în armată, primind gradul de iuncăr și fiind repartizat în escadronul de cavalerie. În acest mediu, a avut ocazia să-și dezvolte simțul disciplinei și al responsabilității, dar și să ia contact cu ideile revoluționare care deja începuseră să prindă contur în Europa.
În 1840, după ce s-a implicat în mișcarea revoluționară condusă de boierul Dimitrie (Mitică) Filipescu, prin care se dorea împroprietărirea clăcaşilor, Nicolae Bălcescu a fost arestat și condamnat pentru “tulburarea liniștii obștei”. În închisoarea de la Mărgineni, din cauza condițiilor mizere, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală care avea să-i fie fatală după zece ani. Detenția sa la Mărgineni a fost o perioadă de suferință, dar și de reflecție. În această perioadă, Bălcescu a început să-și contureze viziunea asupra unei Românii moderne, eliberate de influențele străine și unită în jurul valorilor naționale. Deși boala sa, tuberculoza, s-a agravat din cauza condițiilor precare din închisoare, a rămas neclintit în convingeri, continuând să lupte pentru idealurile sale revoluționare.
Eliberat din închisoare, Nicolae Bălcescu, împreună cu Ion Ghica, Christian Tell și Cezar Boliac, a pus bazele societății secrete ”Frăția”, al cărei ideal era unitatea naţională, o societate care a jucat un rol crucial în organizarea revoluției pașoptiste din 1848, moment esențial în lupta pentru independența și unitatea națională a românilor.
”Frăția” a fost un grup dedicat promovării ideilor de libertate, egalitate și fraternitate, inspirate din Revoluția Franceză, iar membrii săi, printre care Bălcescu ocupa un loc de frunte, au fost activi în organizarea de întâlniri secrete, răspândirea de materiale propagandistice și mobilizarea maselor.
Plecat să-şi desăvârşească studiile la Paris, în 1846, unde i-a întâlnit pe M. Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Ion Ghica și Ion și Dimitrie Brătianu, Nicolae Bălcescu a participat la revoluţia din 1848, iar după ce s-a întors în ţară, a luat parte la Revoluţia Română din acelaşi an, animat de ideea de a reda libertatea românilor, așa cum el însuși declara: ”Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, și noi românii nu vom putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toții într-unul și același corp politic.”
În perioada guvernului provizoriu de după Revoluţie, Bălcescu a ocupat funcția de ministru de externe și, ulterior, pe cea de secretar al guvernului provizoriu, desfășurând o intensă activitate publicistică și diplomatică.
Nicolae Bălcescu a jucat un rol esențial în redactarea programului revoluționar și în coordonarea acțiunilor menite să declanșeze revolta populară și desfășurarea revoluției din 1848 din Țara Românească. El a insistat pentru introducerea și aplicarea punctului 13 din Proclamația de la Islaz, care prevedea împroprietărirea țăranilor, considerând aceasta o măsură esențială pentru dezvoltarea economică și socială a țării.
Proclamația de la Islaz, redactată cu contribuția lui Bălcescu, a fost un document revoluționar care a stipulat principii democratice precum libertatea de exprimare, abolirea privilegiilor boierești și împroprietărirea țăranilor, idei care au fost primite cu entuziasm de populația rurală, care a văzut în ele o șansă reală de a scăpa de jugul feudal și de a-și îmbunătăți condițiile de viață. Bălcescu a fost un promotor al acestor reforme, organizând adunări populare și propagând ideile revoluționare prin publicațiile sale. Pe parcursul scurtei perioade a guvernului revoluţionar a desfăşurat o intensă activitate publicistică, s-a ocupat de problema comisarilor de propagandă, a întreprins o vizită diplomatică la Constantinopol pentru recunoaşterea revoluţiei și a avut principalul rol în negocierile româno-maghiare dintre Avram Iancu şi Lajos Kossuth, reuşind să aducă cele două tabere la un compromis.
Înăbuşirea revoltei l-a făcut să fugă în Ardeal, unde a fost adăpostit pentru scurt timp de Avram Iancu, și au urmat ani de pribegie în care i s-a interzis să mai intre în ţară, iar ultima dată când a reuşit să pună piciorul pe pământ românesc a fost în 1852.
După intervenția trupelor otomane, care a pus capăt revoluției, Nicolae Bălcescu a fost nevoit să ia calea exilului. Stabilit lângă Paris, a continuat să lucreze intens la opera sa „Românii supt Mihai Voevod-Viteazul”, încercând totodată să obțină sprijinul marilor puteri europene pentru cauza românilor. A participat la diverse acțiuni secrete menite să creeze un front comun revoluționar al popoarelor asuprite, demonstrându-și încă o dată devotamentul față de idealurile de libertate și unitate națională.
Exilul a fost o perioadă dificilă pentru Bălcescu, pe parcursul căreia s-a confruntat nu doar cu probleme de sănătate, ci și cu dificultăți materiale și emoționale, dar a continuat să militeze pentru cauza românească, stabilind contacte cu personalități politice și intelectuale din Europa. A participat la întâlniri și conferințe, a scris articole și pamflete și a încercat să atragă atenția opiniei publice internaționale asupra situației din Principatele Române, iar opera sa principală, „Românii supt Mihai Voevod-Viteazul”, a rămas un testament al dedicării sale pentru istoria și identitatea națională.
Pe lângă implicarea sa în revoluția română, Nicolae Bălcescu a jucat un rol important și în mișcarea revoluționară italiană. A colaborat cu lideri ai revoluției italiene, contribuind la eforturile de unificare ale Italiei. În această perioadă, a demonstrat o înțelegere profundă a problemelor internaționale și o abilitate de a naviga în complexitatea relațiilor politice europene, fiind recunoscut ca un adevărat unificator.
Nicolae Bălcescu a fost în contact cu Giuseppe Mazzini și alți lideri ai mișcării naționale italiene, împărtășind experiențele și ideile sale despre revoluție și libertate, implicându-se în discuții și planuri care vizau eliberarea Italiei de sub dominația austriacă și promovarea ideii de unitate națională.
Prin contribuțiile sale, Bălcescu a demonstrat că lupta pentru libertate și dreptate nu are frontiere, fiind un susținător al solidarității internaționale între popoarele asuprite.
Grav bolnav de tuberculoză, Nicolae Bălcescu a încercat în 1852 să revină în țară, dar a fost oprit la Nicopole, nefiindu-i permis accesul pe teritoriul României. După o scurtă vizită la familie, s-a îndreptat spre sudul Italiei, în speranța că o climă mai blândă îi va ameliora starea de sănătate. Din păcate, la 29 noiembrie 1852, s-a stins din viață într-o cameră a hotelului Alla Trinacria din Palermo. Din păcate, locul exact în care se află acesta încă nu se cunoaşte cu precizie, o ipoteză lansată fiind groapa comună din Cimitirul Rotoli. Nicolae Bălcescu a murit departe de ţara din care şi-a făcut un ideal, sărac şi bolnav. Demersurile făcute de autorităţile române de-a lungul timpului pentru a găsi şi repatria osemintele lui Bălcescu nu au avut succes.
Deși ultimii ani ai vieții lui Bălcescu au fost marcați de suferință fizică și de frustrări legate de imposibilitatea de a-și continua lupta în țara natală, spiritul său revoluționar nu a fost înfrânt și a continuat să corespondeze cu prieteni și colegi revoluționari, să-și exprime ideile și speranțele prin scris și să viseze la o Românie unită și liberă. Moartea sa prematură a fost o pierdere imensă pentru mișcarea națională românească, dar moștenirea sa a rămas vie prin scrierile și ideile pe care le-a lăsat în urmă.
Nicolae Bălcescu patriotul a iubit nespus de mult România, dar și omul Nicolae Bălcescu a iubit. Alexandra Florescu (sora fraţilor Florescu), Luxiţa, a fost cea care va rămâne ”marea şi neasemuita lui iubire…” și care i-a dăruit un copil în primăvara anului 1848, la Pesta, Bonifaciu („bonifatus”, în traducere înseamnă „cu destin fericit”).
Nicolae Bălcescu se înscrie în galeria marilor personalități ale națiunii române, fiind un vizionar printre fruntașii generației care a condus la constituirea României moderne în 1859 și, mai târziu, la proclamarea Statului Național Unitar Român în 1918. Sacrificiul său pentru cauza națională și implicarea sa în revoluțiile europene îl plasează în rândul marilor patrioți și reformatori ai secolului al XIX-lea, iar opera sa, în special „Românii supt Mihai Voevod-Viteazul”, rămâne un reper esențial pentru istoriografia românească.
Moștenirea lui Nicolae Bălcescu este una complexă și profundă. El nu a fost doar un revoluționar și un istoric, ci și un gânditor care a înțeles importanța educației, culturii și identității naționale, ideile sale despre unitatea națională, despre dreptate socială și despre rolul istoriei în formarea conștiinței naționale având un impact durabil asupra generațiilor următoare. Prin exemplul său de sacrificiu și devotament, Bălcescu a inspirat și continuă să inspire pe cei care luptă pentru libertate și dreptate.
Viața și activitatea lui Nicolae Bălcescu reprezintă un exemplu de devotament și sacrificiu pentru binele națiunii. Deși a trăit doar 33 de ani, impactul său asupra istoriei României este de necontestat. Prin scrierile sale, prin lupta sa politică și prin implicarea sa în mișcările revoluționare europene, Bălcescu a contribuit semnificativ la dezvoltarea conștiinței naționale și la progresul României. Moștenirea sa continuă să inspire generații de români în căutarea dreptății, libertății și unității naționale.
Nicolae Bălcescu rămâne un model de viață și comportament, prin puterea sa de a se dărui și de a sluji cu abnegație poporul căruia îi aparținea. Străbătând întreaga Europă, de la pusta maghiară până pe Tamisa, din biroul lui Lamartine de la Paris până pe malurile Bosforului, el și-a sacrificat averea, sănătatea și, în cele din urmă, viața pentru idealurile sale, iar pentru noi, moștenirea sa este un testament al dedicării necondiționate pentru binele națiunii și un exemplu strălucitor de patriotism și curaj.
Exemplul și moștenirea lui Nicolae Bălcescu sunt o sursă de inspirație pentru noi toți, amintindu-ne de sacrificiile necesare pentru a obține libertatea și unitatea națională, iar astăzi, mai mult decât oricând, trebuie să reflectăm asupra cuvintelor lui Nicolae Bălcescu, care subliniază esența luptei și idealurilor sale: „Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul.”, cuvinte care relevă viziunea sa profundă asupra importanței cunoașterii și păstrării istoriei naționale pentru construirea unui viitor mai bun, istoria fiind fundamentul identității naționale, căci o națiune fără istorie este o națiune condamnată la barbarie.